O parte din acele filmări au fost capturate ulterior de armata Israelului și au fost arătate câtorva sute de jurnaliști, printre care mă număr și eu, scrie Bret Stephens în The New York Times. „Sadismul prădalnic, pur”, după cum a calificat comportamentul Hamas Graeme Wood de la revista The Atlantic, îl pot asemui cu un hău fără fund.

Și totuși Hamas neagă că bărbații săi ar fi abuzat sexual femei israeliene, calificând acuzațiile care i se aduc „minciuni și calomnii contra palestinienilor și a rezistenței lor”.

Iar partenerii de moment ai Hamas, idioții utili din Occident, dintre care majoritatea se declară progresiști, preiau ca papagalii acea negare, în ciuda probelor solide obținute prin investigații temeinice, care indică violuri la scară largă, documentate cel mai recent și de un raport publicat luni de ONU.

Întrebarea interesantă este: de ce? De ce ai refuza să crezi că Hamas, care a măcelărit copii în pătuțurile lor, care a luat bătrâne ostatice și care a incinerat familii întregi în casele lor, ar fi capabilă de așa ceva?

Voi ajunge și acolo într-o clipă, dar mai întâi merită să analizăm formele pe care le poate lua această negare.

Una dintre metode e să admiți, cum o făcea recent un articol de ziar, că „e posibil să fi avut loc abuzuri sexuale pe 7 octombrie”, dar să precizezi că nimeni nu a dovedit de fapt că a fost un tipar sistematic.

O alta e să ridici îndoieli despre diverse amănunte ale relatărilor pentru a susține că, dacă există fie și cea mai mică eroare sau dacă mărturia cuiva e câtuși de puțin inconsecventă, atunci întreaga poveste trebuie să fie falsă ori mincinoasă.

A treia e să tratezi orice afirmație a unui israelian ca fiind intrinsec suspectă.Și, în fine, mai e argumentul că nu se găsește aproape nici un martor ale acelor abuzuri.

Unde sunt femeile acestea care chipurile ar fi fost violate? De ce nu ies în față să vorbească?

Răspunsul la această ultimă întrebare e cel mai macabru: femeile care ar fi putut să vorbească sunt, într-o proporție copleșitoare, moarte - din simplul motiv că orice femeie din Israel care a ajuns suficient de aproape de un terorist pentru a putea fi violată a fost și suficient de aproape de el pentru a fi omorâtă.

Cât despre credibilitatea martorilor israelieni, cine altcineva ar trebui chestionat și citat de către un investigator dacă nu membrii serviciilor de urgență care au ajuns primii la victime?

În instanțele misogine ale Iranului mărturia unei femei cântărește cât jumătate din mărturia unui bărbat. În cotloanele stângii care urăște Israelul mărturia israelienilor pare să cântărească chiar și mai puțin de atât.Însă primele două forme de negare sunt din unele privințe cele mai șocante, deoarece ele sunt totodată și cele mai ipocrite.

Nu erau cumva progresiștii cei care, în cursul tărășeniei cu Brett Kavanaugh [judecător conservator la Curtea Supremă a SUA, acuzat de abuzuri sexuale (nedovedite) - n.trad.], insistau că discrepanțele ocazionale în amintirile despre o traumă sunt absolut normale?

Și de când insistă progresiștii că sarcina probării unui tipar de abuzuri sexuale le revine victimelor, dintre care, în cazul de față, cele mai multe au fost reduse la tăcere pe veșnicie?

Cât de rapid a făcut extrema stângă pirueta de la „credeți ce spun femeile” la „credeți ce spune Hamas”, odată ce identitatea victimelor s-a schimbat!

Dacă - Doamne ferește - o bandă de extrema dreaptă ar descinde la Los Angeles pentru a comite același gen de atrocități comise de Hamas în Israel, sunt destul de convins că nimeni de la stânga n-ar mișca un deget în încercarea de a submina mărturii despre cine a fost violată și cu atât mai puțin despre cum și când.

În acest climat ideologic și-a făcut apariția raportul ONU. În anumite privințe e chiar unul epocal, fie și numai pentru că ONU n-a avut niciodată înțelegere pentru statul evreiesc și s-a mișcat scandalos de lent până și în privința luării la cunoștință a primelor probe privind abuzurile sexuale.

Pentru oricine mai are încă o minte rezonabil de deschisă, dar totuși se îndoiește, raportul reține, printre alte detalii, „cel puțin două incidente de violare de cadavre de femei”, „cadavre găsite dezbrăcate și/sau legate, iar într-un caz cu căluș în gură”, respectiv „informații clare și convingătoare cum că violențe sexuale, între care viol, tortură sexuală și tratamente crude, inumane și degradante, au avut loc împotriva unor femei și copii” în perioada în care au fost ostatici.

Cred că ar trebui să fie mai mult decât suficient. Dar nu va fi. Un colț însemnat și tot mai mare al Vestului refuză să accepte faptul că războiul Israelului din Gaza e un răspuns la ceva malefic - ori că israelienii ar putea fi și ei victime într-o situație sau alta.

Problema cu adevărul e că perturbă scenariul conform căruia războiul din Gaza e lupta celui puternic împotriva celui slab, lupta israelienilor colonizatori contra victimelor indigene virtuoase.

Opozanții onești ai politicilor israeliene pot ridica obiecții serioase în vreme ce vor admite cu sinceritate circumstanțele oribile care au dus la respectivele politici. Ce vedem noi în schimb sunt opozanți necinstiți, contestând nesincer acele circumstanțe astfel încât să poată lua în colimator însăși existența Israelului.

Oamenii serioși ar trebui să știe în ce consta o versiune mai veche a negării antisemite: un șuvoi necontenit de noduri factuale în papură, răsturnări logice și stratageme retorice menite a disimula și nega cea mai mare crimă din istorie. Ei ar trebui să înțeleagă și scopul: prin negarea atrocităților trecutului li se deschide calea celor viitoare. Cei care neagă azi violurile nu sunt cu nimic mai buni decât predecesorii lor, conchide Bret Stephen.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA