Specialiștii în drepturilor copilului pledează pentru libertatea de exprimare responsabilă (corelată cu vârsta și maturitatea copilului). Profesor SUA: Participarea la viața cetății e utilă, părinții îl vor însoți pe copil în procesul de înțelegere.

Recomandările Înaltului Comisariat pentru Drepturile Omului al Națiuniunilor Unite stipulează dreptul clar al copiilor la liberă exprimare, însă recomandă să existe limitări cu privire la corelarea înțelegerii de către copil a evenimentelor la care participă, precum și de condiții care să-i asigure siguranța. De asemenea, copiii nu trebuie să fie forțați să participe la evenimente.

  •  Înaltul Comisariat ONU pentru drepturile omului:

Potrivit legilor internaționale ale drepturilor omului, persoanele sub 18 ani au dreptul să participe în activități politice, inclusiv la mitinguri, demonstrații, adunări și campanii.

Convenția cu privire la Drepturile Copilului le garantează libertatea de exprimare (art. 13) și dreptul la liberă asociere și adunare (art. 15).

Aceste drepturi sunt consolidate de  articolul 12, care prevede că un copil care este capabil să își formeze propriile puncte de vedere, pe care are dreptul să le exprime în orice situații care îl pot afecta.

Natura participării (fie cu sau fără consensul sau supravegherea parentală) va depinde de vârsta copilului și de maturitatea acestuia. În monitorizarea implicării copiilor în activitățile politice, gardienii drepturilor omului trebuie să evalueze în ce măsură autoritățile și organizatorii reuniunilor politice, adunărilor sau demonstrațiilor asigură participarea strict voluntară, siguranța și protecția copiilor prezenți sau aflați în apropierea acestor evenimente. Câteva aspecte trebuie luate în considerare:

- Câți copii participă la evenimentele politice și care este vârsta medie?

- Aduc copiii cu ei cu bastoane, pietre sau alte obiecte care pot fi folosite drept arme? -Există indicii că respectivii copii nu participă voluntar?
- Se află copiii în situații de risc (eg. în prima linie a unor proteste/demonstrații) și care este rolul lor?

- Ce acțiuni sau măsuri sunt luate de forțele de ordine pentru a-i proteja pe copiii care participă în evenimentele politice?

Să forțezi copilul să participe la demonstrații încalcă Convenția ONU cu privire la Drepturile și Copilului - United Nation Conventions on the Rights and Welfare of Children - art 36 al UNCRC - și se poate considera formă de exploatare. 

În România

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (republicată în 2014), art 27 (4): "Copiii nu pot fi folositi sau expuși de către părinti, reprezentanți legali, alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lor, organisme private acreditate ca furnizori de servicii sociale, instituții publice sau private, în scopul de a obtine avantaje personale/instituționale sau de a influența deciziile autorităților publice."

În legislația drepturilor omului, protestul nu este asociat însă intenței de a influența deciziile autorităților publice, acesta este asimilat libertății de exprimare și dreptului la asociere și libera exprimare a opiniilor. La protest apelează persoanele atunci când modalitățile formale de a participa la viața cetății nu mai sunt de ajuns, din punctul lor de vedere.

Cu privire la copii este foarte important să nu existe un element de forțare a acestora și este recomandat ca acțiunile să fie corelate cu vârsta și capacitatea de înțelegere. Este, de exemplu, recomandat ca cei mici să nu poarte pancarte sau să scandeze lozinci pe care nu le înțeleg.

Cu privire la aceste aspecte, un profesor american susține că procesul de înțelegere nu survine la un moment anume, ci este facilitat de părinți/adulți prin modele și prin sprijinul dat copilului pentru înțelegerea anumitor valori care sunt importante pentru el.

Un punct de vedere american

Jennifer Harvey, profesor asociat Drake University (Huffington Post): "Mi-am luat copiii la protest"

Jennifer Harvey, Associate Professor of Religion, Drake University, a abordat acest subiect pe blogul Huffington Post (captură ecran, în imagine), după ce și-a pus această întrebare ei înseși: să își ia sau nu copii la protest? Jennifer Harvey și-a dat seama că aceasta este o dilemă dificilă pentru mulți părinți. "Children don’t belong at protests.”


De cele mai multe ori, oamenii sunt tentați să spună că locul copiilor nu e la proteste.
Ea enumeră mai multe argumente potrivit cărora părinții cred că ar trebui să-și lase copiii acasă, dintre care cel mai important este: indiferent care este subiectul protestului, copiii nu sunt cu adevărat informați asupra perspectivelor. Nici punctele de vedere nu sunt tocmai ale lor.

Într-un fel, acest argument ține. Un copil la protest este posibil să fie folosit, într-un anume sens. El nu înțelege cu adevărat ce se întâmplă.

Din această perspectivă, el este ca o păpușă manevrat[ de adulții actori.

Această dilemă a fost ilustrată foarte bine de imaginea unui copil purtând următoarea pancartă: "Prea mic să am o opinie.”

"Dar trebuia să fiu aici”, a spus mama.

Știu că și ea, ca și mine, s-a gândit mult dacă să își ia sau nu copiii la protest - notează Jennifer Harvey, pe blogul Huffington Post.

Pentru început, întrebarea dacă o persoană are "propia opinie” este destul de neclară. Nu sunt convinsă că studenții mei de 19 ani au propriile lor păreri, mai spune autoarea. Dar nu le-am spus niciodată să nu meargă să voteze.

 

De fapt, propriii mei copii au o opinie despre justiție.

Nu o articulează în definiții, desigur, cum o fac adulții. Dar de multe ori ei sunt sau nu de acord cu mine în privința anumitor situații - cât sunt de drepte sau nu.

Întrebați-i dacă ei cred că oamenii trebuie să fie tratați egal și cu dreptate. Ei îți vor răspunde, fără îndoială: da.

Întreabați-i dacă știu situații când cineva nu a fost tratat drept. Își vor spune: da.

Ei au o perspectivă puternic informată asupra acestor lucruri. Dreptate și tratamentul egal sunt lucruri extrem de importante în viața lor.

OK - veți spune. Dar să crezi în dreptate și tratament egal și să participi la un protest împotriva violenței poliției, de exemplu, sunt lucruri diferite.

Sigur. Asta e adevărat.

"Astfel, înseamnă că tu impui răspunsurile tale de adult supra copiilor care nu le pot articula pe ale lor”.

Păstrează-ți ideea.

Fiica mea de șase ani nu știe nici cum să se descurce când copiii de la școală o evită la joacă. Ea nu e sigură ce trebuie să facă atunci când are un conflict cu un prieten sau când trebuie să ia o decizie despre care are sentimente amestecate.

Exact aici începe rolul meu, ca părinte. Să o ajut cu ceea ce are de făcut în viață, cu un răspuns despre propriile experiențe sau valori este una dintre cele mai mari responsabilități de a fi părinte.

Aceasta înseamnă mai multe lucruri: să discuți cu copilul opțiunile, să faci brainstorming asupra posibilităților, riscurilor, să îl inviți să găsească răpsunsuri care să i se pară corecte.

Adesea, toate acestea se reduc la model. Văzând modele în adulți copilul găsește răspunsuri la provocările, conflictele, suferința, deciziile dificile și nesiguranța care apar în viața sa.

Să fii un model și să îi impui copilului ce să facă sunt însă două lucruri diferite.

E la fel cu protestele. Părinții le devin copiilor model pentru ceea ce ar trebui să facă cetățenii și despre ceea ce trebuie să faci atunci când modalitățile formale de a participa la viața cetății nu mai sunt de ajuns.

Să hrănești copiii cu informații despre cum să fie ei înșiși informați nu înseamnă să aștepți să identifici momentul potrivit, vârsta când ei sunt capabili să înțeleagă perfect ceea ce ai de transmis. Este important procesul în sine, pe tot parcursul dezvoltării copilului.

De aceea nu există o vârstă a consensului, când un copil decide că este gata să știe despre viața cetății. Părinții, adulții din viața copilului îl învață astăzi despre ce opțiuni are, astfel încât să își facă singur opțiunile în viitor.

Astfel, am decis să iau copiii cu mine la proteste.

Desigur, există și alte aspecte care trebuie dicutate. De exemplu, recomand o atitudine rezervată: nu îmi voi încuraja copiii să scandeze lozinci sau să poarte pancarte pe care nu le înțeleg.

 foto: Cruciada copiilor, 1963, Birmingham (The New Yorker)