De ce a ales Cristi Danileț magistratura și ce „se visa” în copilărie?

Ca toți băieții din acea vreme, mă visam pilot. Apoi am vrut să devin polițist, după care procuror și, în cele din urmă, am ajuns…judecător. Am ales o profesie din care pot face mult bine societății și nu regret nicio clipă. 

Sunteți inițiatorul unui proiect inedit în România. Pe scurt, ce însemnă „Educație juridică în licee”?

Practicienii în drept și, mai nou, studenții la drept, merg în unitățile de învățământ preuniversitar pentru a vorbi cu elevii despre stat și legi, despre reguli și libertate, despre autorități și conduite acceptabile. Totul are loc într-o manieră nonformală, cu multe exemple. Mergem la copii ca niște prieteni mai mari, dar cu experiență, pentru a-i învăța ceea ce este legal să facă sau să li se întâmple, pentru a-i învăța că faptele comise acum pot avea efecte majore pentru viitorul lui, pentru a-i convinge că au liber arbitru și trebuie să îl folosească pentru a se proteja pe ei și pe ceilalți.Facem asta în baza unui Protocol încheiat în 2013 de instituția în care activez – Consiliul Superior al Magsitraturii – și Ministerul Justiției, respectiv Ministerul Educației. 

Interesul pentru educația juridică provine mai mult dintr-o pasiune sau dintr-o necesitate?

Sunt pasionat de „traducerea” dreptului pe înțelesul tuturor – o fac de mulți ani, explicând oamenilor, prin ieșirile mele publice pe blog, Facebook sau în presa scrisă, cum este organizat și cum funcționează sistemul juridic. Justiția trebuie să aibă în centrul său justițiabilul, nu judecătorul. Și cred că trebuie făcut totul ca omul să nu ajungă în fața unui judecător, căci acesta din urmă nu poate preveni, ci doar combate răul produs. De aceea, cred că trebuie trecut de la o cultură a jurisdicției la una a legalității – pentru un progres al societății și pentru o viață în siguranță legea trebuie respectată de toată lumea.

Este adevărat că efortul meu vine și dintr-o necesitate dedusă din statistici la care am acces ca membru în Consiliul Superior al Magistraturii: în România avem 57.000 de copii luați de la familiile lor datorită abuzurilor și neglijențelor și aflați acum la alte persoane sau instituții; câte un copil este abuzat sexual în fiecare zi; o dată la trei zile un copil este omorât; o dată la două zile un copil moare într-un accident de circulație; o dată pe lună avem un copil omorât în bătaie de proprii părinți; în fiecare an înregistrăm dosare cu 100 de minori criminali – acestea sunt date din dosarele înregistrate la instanțe, dar cine știe câte cazuri reale sunt și nu le putem afla...  

Cum se împacă educația juridică cu cea sexuală și religioasă?

Unele aspecte de drept civil sau drept penal au directă legătură cu aceste două domenii: sexul neprotejat poate duce la răspândirea de boli venerice sau sarcini nedorite (suntem pe primul loc în UE la fetițe sub 15 ani care nasc și la numărul de avorturi), iar sexul cu persoane sub 15 ani cu acordul lor, sexul cu persoane împotriva voinței lor, răspândirea cu intenție de boli venerice sau HIV constituie infracțiuni. Pentru participarea la ora de religie este necesară o cerere din partea părinților, dar după 16 ani copilul decide singur religia sa, iar profanarea de morminte sau cadavre constituie infracțiune.

Cred că este nevoie de un nou tip de educație pentru copii: una interdisciplinară și extrem de pragmatică. Copiii nu mai au nevoie azi să memoreze multe informații pe care le găsesc cu un simplu „search” pe google. Dar cred că au nevoie să știe ce au voie să facă singuri și pentru ce acte au nevoie de acordul părinților, ce au voie și ce nu au voie să scrie pe Facebook, cum se pot păzi pentru a nu deveni victimele unor infracțiuni și cui să se adreseze dacă sunt agresați, cum să recunoască una din cele cinci forme de abuz posibile, ce se întâmplă cu ei dacă părinții divorțează, ce se întâmplă dacă sunt prinși fără bilet în troleu, pe care parte a carosabilului circulă dacă își cumpără un dispozitiv Segway, ce condiții trebuie îndeplinite pentru a conduce un scuter sau un ATV, dacă pot încasa bani din muncă sau activități sportive, care sunt cele 31 de fapte incluse în noțiunea de „violență școlară”, în ce condiție poate fi publicată o poză a unui copil pe internet sau preluată de televiziuni etc. Toate acestea și multe altele se regăsesc în primul manual apărut în România, specific pentru tineri, conținând acest tip de informație – „Educație juridică pentru liceeni. Ghid despre drepturi și justiție” elaborat în cadrul unui proiect dezvoltat de CRPE și LiderJust și disponibil gratuit pe educatiejuridica.ro. 

Din feedback-ul recepționat pe parcursul acestui proiect, cum vi se par tinerii de astăzi? Sunt receptivi la astfel de inițiative?

Succesul proiectului a fost neașteptat: avem un număr de solicitări foarte mare, iar în unele județe acestea depășesc posibilitățile noastre. De aceea, împreună cu membrii asociației VeDemJust – Voci pentru Democrație și Justiție am avut ideea de a pregăti și studenți, nu doar practicieni ai dreptului pentru a sta de vorbă cu elevii de liceu. Mai mult, în unele școli am început să fim chemați și la clasele de gimnaziu. Mărturisesc că o atenție foarte mare acordăm solicitărilor din mediul rural unde ajungem pe cheltuiala noastră. Și aș vrea să subliniez asta: toți cei implicați în acest proiect participă absolut voluntar: pe cheltuiala lor se deplasează și distribuie cărți copiilor. De aceea, orice ajutor prin donație sau sponsorizări către asociație este binevenit.

Comentând situația externă actuală, din punctul dvs. de vedere, de ce tinerii europeni aleg calea radicalizării islamice? Joacă educația vreun rol în acest sens sau rețelele sociale?

Culturile noastre sunt diferite. Una este profund religioasă și are la bază sharia, iar cealaltă este secularizată și are la bază legea; una privește femeia drept un lucru și, recent, drept un animal reproducător, iar cealaltă consideră femeia egală cu bărbatul în drepturi și obligații, promovând chiar o legislație pozitiv discriminatorie cu privire la femei; una se consideră superioară și singura autentică, iar cealaltă promovează toleranța. De aceea cred că o intersectare a lor produce conflicte aproape „în mod normal”. Însă suntem datori să prevenim orice conflicte majore și sper ca actele de terorism să nu fie doar o avangardă a ceva mult mai grav.

Mai cred că e greșit să fim ipocriți sau corecți politic doar ca să nu deranjăm: sunt îngrijorat pentru siguranța mea, a familiei și a poporului meu, a țării și a Europei până la urmă, și cred că cei care aleg să traiască în preajma noastră trebuie să se adapteze regulilor noastre. Nu le cerem să trăiască altfel, ci să traiască astfel încât să nu ne încalce drepturile și mai ales să nu ne pună în pericol. Nu trebuie să ajungem să ne fie rușine să spunem că suntem creștini sau atei, ori că suntem europeni și avem anumite tradiții. Nu aș vrea nicicând să renunț la cuvântul „Dumnezeu” sau „Crăciun” de teama să nu se simtă netolerat cel ce împărtășește o altă religie sau viziune. Dar pentru aceasta este nevoie, da, de educație: o educație în spiritul drepturilor omului, fără îndoială, căci singurul viitor pe care trebuie să îl vedem este cel bazat pe curentul umanist, care stă, de altfel, la baza formării Europei moderne. Cât privește extremismul, el nu este de acceptat nici la creștini, nici la islamiști, nici la alte comunități. Iar dacă e vorba de terorism, el trebuie combătut prin orice mijloace permise de lege.Serviciile de informații și cele polițienești trebuie să își facă datoria fără întârziere.

Cum îi educăm pe tinerii români spiritul tolerant? Din experiența dvs., credeți că le surâde ideea multiculturalismului promovată de UE sau par mai degrabă reticenți la ideea acceptării refugiaților?

În cartea de educație juridică vorbesc despre spiritul de toleranță și pericolul xenofobie, a segregării, a islamofobiei chiar. Evident, avem în țară români de alte naționalități – rromi, maghiari, ruși, germani, turci, arabi – dar nu sunt sesizabile conflicte între ele. Îi învățăm însă pe copii de demnitate și de dreptul la viață și la siguranță, sau că nu ne putem lăsa călcați în picioare când drepturile și libertățile esențiale ne sunt puse în pericol,  sau că avem autorități care trebuie să ne protejeze. Respectul pentru ceilalți trebuie să existe și să fie reciproc. Toleranța nu înseamnă renunțarea la demnitate. Multiculturalismul nu înseamnă acceptarea pericolului de a fi suprimați. Îi primim la noi pe refugiați pentru că așa e uman, nu doar pentru că există obligații internaționale în acest sens. Refugiații sunt cei care fug de razboaie și trebuie protejați de celelalte țări. Dar nu îi putem primi pe teroriști, evident. Și nici pe cei care ar putea ataca însăși ființa sau specificul poporului nostru. De aceea, persoanele care intră în țara noastră și, astfel, în UE, trebuie verificate extrem de bine.

Aveți un sfat pentru elevii sau studenții care vor să devină magistrați? Există o lecție a „succesului” care poate fi predată/învățată?

Evident că există o rețetă. Până la urmă magistratura are cea mai dură formă de admitere dintre profesiile juridice. A trece acest concurs înseamnă a depăși cel mai mare obstacol pe care un jurist îl poate avea vreodată în viața sa. Or, pentru admiterea în magistratură trebuie să te pregătești toată facultatea. Și nu doar la materiile de bază, care se cer la prima probă, cea de cunoștințe juridice. Ci la toate materiile, pentru a înțelege dreptul ca fenomen social. Mai înseamnă formarea unei culturi juridice prin citirea multor cărți și autori, în special operele gânditorilor iluminiști. Și mai înseamnă multă convingere: o credință în propriile forțe, ceea ce presupune auto-cunoaștere și depășirea propriilor limite. Eu spun că merită efortul: odată intrat în magistratură, viitorul îți este asigurat pentru tot restul vieții, cu două condiții: să îți exerciți funcția cu bună credință și să fii integru. Ceea ce mărurisesc că în România, o țară cu o dominantă cultură a mediocrității și a corupției,nu e simplu. Dar timpurile se schimbă, cu siguranță. Iar noile generații vor fi mai bune ca noi, fără îndoială.