"Una dintre cele mai mari nereguli ale şcolii româneşti este selecţia discriminatorie a grupelor de elevi, încă de la clasa pregătitoare", scria Oana Moraru, fondator al unei școli private, într-o analiză publicată pe contributors.ro.

În cele de mai jos, redăm, prin amabilitatea contributors.ro, o parte din această analiză.

Selecţia discriminatorie a grupelor de elevi, încă de la clasa pregătitoare este, în acelaşi timp, şi unicul mod de supravieţuire, ultima venă care mai pompează ceva viaţă într-un organism înţepenit în multe alte suferinţe.

„Cele mai bune” învăţătoare din localitate îşi aleg copiii, singure, cu un an-doi înainte.

Locurile claselor lor se ocupă, preferenţial, în urma discuţiilor neoficiale cu familiile, la care sunt verificate:

1. statutul social al părinţilor (se caută oameni cu bani - pentru dotarea clasei cu video-proiector, calculator, perdele, chiar şi pupitre noi - sau oameni cu oarece funcţii  în comunitatea locală, capabili să impresioneze, prin numele lor, la împărţirea ulterioară a premiilor, diplomelor, medaliilor);
2. gradul de comoditate pe care îl aduce copilul în actul învăţării - preferabil să fie deja capabil să citească, să scrie ordonat etc. I se aplică un test - uneori, acasă, la învăţătoare - în care acesta trebuie să dovedească limpede că nu va fi un „elev problemă”;
3. disponibilitatea părinţilor de a „susţine” emoţional pe „doamna” - de sărbători, de ziua ei, când îi pleacă fiul la facultate, când are termopane de pus sau i s-a stricat mașina de spălat etc.

După ce selecţia copiilor e făcută „pe sub masă” – în urma veştii care se duce în târg că „doamna îşi strânge clasa” – se formează, la fel de „neoficial”, şi un „comitet” de mame drăguţe şi dedicate care vor strânge bani pentru uniforme, vor comunica dorinţele „doamnei” şi vor întreţine fondul clasei.

Toate celelalte familii li se supun orbeşte pentru că, altfel, şi-ar pierde locul în clasă, exact când mulţi alţii – mai întârziaţi – bat la uşă şi fac presiuni, prin intervenţii şi mai creative, ca „doamna” să-l mai accepte şi pe al 31-lea, şi pe al 32-lea, în clasă. De multe ori, se întâmplă să nu poată refuza, pentru că directorul şcolii şi adjunctul lui au şi ei „obligaţiile” lor: anumiţi copii trebuie musai să intre, îngrămădiţi, ce-i drept, dar măcar aleşi pe sprânceană.

De fapt, unul dintre indicatorii clari ai unei „învăţătoare bune” este numărul mare de buluceli şi intervenţii la uşa ei. Ca să nu mai spun de competiţia acerbă care se stârneşte prin birourile instituţiilor urbei – cea între mamele care se laudă ce şi cât au dat, cum şi când s-au străduit ca puiul să pătrundă într-o clasă „aleasă”.

Convieţuirea cu „doamna” durează cinci ani, timp în care majoritatea părinţilor realizează că, fiind prea mulţi în clasă, copiii trebuie meditaţi după-amiaza, cu, desigur, persoana care îi cunoaşte cel mai bine: însăşi „doamna”. După școală, la ea acasă, grupele de copii pot primi şi câte o masă caldă, asigurată prin rotaţie, de mămicile conştiincioase.

La prima şedinţă, li se spune asta în față părinților, chiar li se demonstrează că, fără solidaritate numerică a copiilor la orele de tutoriat privat – „doamna” nu poate garanta note bune la teste şi concursuri şcolare.

La acestea din urmă trebuie neapărat să participe şi copiii ai căror părinţi sunt, prin funcţiile lor, stâlpii sociali ai urbei. Comisiile de corectură sunt alcătuite, de regulă, din toate „doamnele bune”, care ştiu prea bine cum e treaba – sunt prietene de ani de zile, domină autoritar cancelariile şi au o relaţie „unsă” cu toţi inspectorii şcolari. În faţa cafelelor de pe masa de corectură, se negociază amical note, se împart premii, astfel încăt să fie toată lumea mulţumită şi sistemul de prindere în plasă a copiilor valoroşi să se perpetueze.

Nu mă înţelegeţi greşit: de obicei, aceste învăţătoare au competenţe profesionale relativ bune, sunt inimoase şi foarte ambiţioase cu elevii lor. Vin, însă, din paradigma tutorelui autoritar, obişnuit să manipuleze comportamente şi să educe prin exerciţii împovărătoare şi administrare de „ruşinări”; sau premieri festive ale celor care au participat la concursuri, prin scoaterea lor în faţa clasei şi păstrarea, demonstrativă, în bănci, a copiilor care nu s-au înscris, adică n-au plătit taxa de examinare. Un abuz conştient care separă suflete şi etichetează pe viaţă.

 

 Oana Moraru este fondator și manager al Școlii Helikon, unul dintre proiectele de alternativă educațională privată din Călărași (ciclu preșcolar, primar și gimnazial)

- absolvent al Liceului Pedagogic și al Facultății de Litere, Universitatea din București

- consultant educațional în domeniul învățământului privat preuniversitar

- 20 de ani experiență la catedră și parteneriate active cu școli și grădinițe în Europa