Și e capabilă s-o facă din nou, comentează Craig Turp-Balazs în publicația Emerging Europe.

Pe 1 mai 2004, UE și-a pornit poate cel mai ambițios demers din istorie: cea mai mare extindere prin care a trecut vreodată, primind 10 state membre noi, în special din Europa Centrală și de Est (ECE). O astfel de mărire - cel puțin în ceea ce privește numărul de aderări simultane - e improbabil să mai aibă loc vreodată.

Acea extindere istorică a încorporat în UE Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Slovenia. Concomitent au devenit membre și Malta și Cipru. Evenimentul nu a fost doar un reper politic, ci și un proces de reformă socio-economic transformator, întrucât a reunificat continentul divizat anterior de Războiul Rece.

Acum, aproape două decenii mai târziu, succesul extinderii din 2004 e aproape indiscutabil. Toate țările care au aderat în 2004 sunt considerabil mai bogate astăzi și, cu o singură excepție semnificativă, mai libere. UE le-a adus bogăție, le-a consolidat democrația și a contribuit la diseminarea valorilor progresiste.

Nu-i așadar de mirare că la coada pentru aderare la UE s-a adunat multă lume și se pare că va deveni chiar mai lungă anul acesta, vorbindu-se că depunerea unei cereri de aderare de către Armenia ar fi iminentă.

O poveste economică de succes

Implicațiile economice ale extinderii din 2004 au fost profunde atât pentru membrii noi cât și pentru întregul bloc.

Urmare a extinderii, considerată oficial a cincea, numărul membrilor a crescut peste noapte de la 15 la 25, numărul limbilor oficiale de la 11 la 21, iar populația blocului s-a mărit cu 75 de milioane.

Parte a aceluiași val de extindere a fost și accederea în 2007 a României și Bulgariei, incapabile să adere în 2004 din cauza problemelor cu statul de drept și corupția, dar care sunt incluse oficial de Comisia Europeană tot în al cincilea val de extindere.

Aceste țări s-au confruntat inițial cu o disparitate economică în raport cu statele vestice, caracterizată printr-un PIB per capita mai mic și producție industrială mai slabă.

Însă integrarea în UE a adus cu sine multe beneficii, sosite simultan pe mai multe canale: în primul rând investiții mai mari, accesul la o piață mai mare și fonduri substanțiale structurale și de coeziune de la bugetul UE.

Rezultatele s-au văzut rapid. Țări precum Polonia și Slovacia au trecut la o creștere economică accelerată, depășind rata de creștere a unor membri mult mai vechi. De pildă, în 2004-2019, PIB-ul Poloniei a crescut de peste două ori, susținut de fonduri UE pentru proiecte de infrastructură care au stimulat dezvoltarea deopotrivă în zonele urbane și rurale.

Politica de coeziune a UE, menită a reduce disparitățile sociale și economice, a fost esențială pentru această creștere. Acele fonduri au fost utilizate la construcția de autostrăzi, la modernizarea căilor ferate, la îmbunătățirea comunicațiilor și transportului în zona rurală și la susținerea diverselor inițiative economice care, luate la un loc, au impulsionat economia la nivel regional.

Poate că cea mai importantă realizare economică a extinderii din 2004 a fost expansiunea pieței unice și succesul integrării ei. Încorporând atât de multe state noi, UE nu și-a mărit doar întinderea geografică și profilul demografic, ci a creat concomitent și cea mai mare și cea mai de succes piață unică a planetei, cu peste jumătate de miliard de consumatori și 21 de milioane de firme.

Această extindere a facilitat comerțul și cooperarea economică la niveluri fără precedent, îndepărtând obstacolele din calea circulației bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă.

Piața unică le-a permis firmelor să se extindă în mod eficient oriunde pe continent, stimulând astfel competitivitatea și inovația. E un fapt vădit, dacă ne uităm la expansiunea firmelor din ECE dincolo de frontierele lor naționale, profitând de proporțiile și întinderea pieței unice pentru a se extinde și a inova. 

UE are și limitări

Unul dintre țelurile fundamentale ale UE e dintotdeauna și susținerea și stabilizarea guvernării democratice în statele membre.

Valul cinci e unul special din această privință, întrucât include țări care încă mai sunt într-un proces de tranziție după decenii de cârmuire comunistă. UE a jucat un rol crucial în încurajarea instituțiilor și practicilor democratice în aceste țări, prin impunerea unei respectări stricte a criteriilor de la Copenhaga (care determină dacă o țară e eligibilă pentru aderare la UE): instituții stabile capabile să garanteze democrația, stat de drept, drepturile omului și respect și protecție pentru minorități.

Impactul post-aderare asupra democrației a fost preponderent pozitiv, marcat de ameliorarea reformelor judiciare, măsuri anticorupție și o remarcabilă dezvoltare a societății civile.

Persistă însă și probleme, cum ar fi cele cu independența justiției și libertatea presei din unele state, în special Ungaria. Acolo regresul democratic indus de guvernul lui Viktor Orbán a evidențiat unele dintre limitările UE.

Bruxelles-ul a fost în mare măsură neputincios în fața adoptării de către guvernul Fidesz a unor politici anti-imigrație și anti-LGBT, cât și a unor legi care obstrucționează activitatea organizațiilor din opoziție, a jurnaliștilor, a universităților și a ONG-urilor care fie critică partidul de la putere, fie au perspective dezagreate de Fidesz.

Sunt deja câțiva ani de când Freedom House, care monitorizează democrația la nivel mondial, a catalogat țara ca fiind doar „parțial liberă”. E unicul membru UE care nu e clasificat drept democrație consolidată ori semi-consolidată, regăsindu-se în schimb la același nivel cu candidați la aderare din Caucaz și Balcanii de Vest, în categoria regimurilor „de tranziție ori hibride”.

Dar, dincolo de înghețarea unor fonduri, UE nu prea poate face nimic pentru a-i readuce pe făgaș pe membrii rătăciți. Există un mecanism faimos care le permite statelor membre să părăsească UE din proprie inițiativă (Articolul 50 - vezi Brexit), dar nu există nimic care să-i permită Bruxelles-ului să dea afară un stat care nu mai aderă la valorile europene.

Până când un astfel de mecanism va exista (iar unii membri sunt foarte dornici să vadă unul introdus, chiar dacă presupune modificarea tratatelor UE) e improbabil să mai existe vreo doză de entuziasm autentic pentru o nouă extindere. 

O alternativă la Rusia

Și e păcat, fiindcă UE are în prezent o ocazie temporară care ar putea să dispară destul de repede. Invazia Rusiei din Ucraina a modificat peisajul geopolitic și a făcut din includerea unor țări de la Albania până la Armenia nu doar o aderare la momentul potrivit, ci și un imperativ de ordin strategic.

Fundalul istoric al Europei, caracterizat de granițe și conflicte în continuă schimbare, mai cu seamă în partea de est, evidențiază necesitatea unui continent stabil și unit.

Țări precum Ucraina și Georgia sunt de o imensă importanță strategică. Integrarea lor în UE ar putea servi precum un bastion contra instabilității, ameliorând starea securității pe întregul continent.

Mai mult chiar, rolul regiunii în dinamica energetică globală este esențial. Cum Uniunea Europeană caută alternative pentru a-și reduce dependența de energia rusească, rolul acestor țări în calitate de noduri de tranzit pentru conductele magistrale e neprețuit. Integrarea lor nu promite doar o mai mare securitate energetică, ci consolidează și autonomia strategică a UE prin diversificarea surselor ei de energie.

Totuși, mai presus de orice altceva, UE reprezintă o contragreutate la influența Rusiei în Europa de Est. Integrând țări care istoric au fost aliate cu Moscova (Armenia e ultima care a schimbat tabăra), UE poate oferi o alternativă mai strâns legată de valorile și sistemele economice occidentale.

Dar pentru ca acest lucru să devină mai mult decât retorică UE trebuie să acționeze chiar acum.

Prestația ei slabă din Balcanii de Vest (cinci țări de acolo sunt candidate, dar negocierile cu ele sunt lente sau nici măcar n-au început) e de rău augur pentru viitorul extinderii, în ciuda grabei și entuziasmului cu care li s-a oferit în ultimii doi ani statut de candidat Georgiei, Moldovei și Ucrainei.

Succesul lui 2004 trebuie să declanșeze un nou val de extindere. El ar trebui să inspire încredere de sine și să permită UE acționeze precum un catalizator convingător pentru cooptarea de noi membri.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA