Eram la școală în Horlivka, în regiunea Donețk din estul Ucrainei. În 2014, au venit separatiștii. Pe mulți nu-i știam din oraș. Nici după înfățișare nu erau ucraineni, ci din Caucaz. Odată cu sosirea lor, steagul separatist al Republicii Donețk a fost arborat pe sediul poliției și așa s-a născut Republica Populară Donețk. După asta au venit și soldații ucraineni și a început războiul. 

Când începeau luptele mă ascundeam sub scaun, sub masă, unde apucam. În primăvara lui 2014, mama mea s-a prăpădit.

Era o mamă foarte bună, avea 36 de ani când am văzut-o ultima dată. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea, nu am aflat. A ieșit într-o zi din casă și nu a mai venit. Nu pot să cred că m-a lăsat acolo, mi-e teamă că nu mai trăiește. A ieșit în bombardamente pentru că nu mai aveam nimic de mâncare.

Am început să o caut după 2 zile. Alergam ziua prin oraș, pe la prieteni. Credeam că s-a ascuns pe la ei. Am sunat la toți cunoscuții. Am alergat prin oraș cât am putut. Era într-o duminică, dar data exactă nu reușesc să mi-o aduc aminte. O săptămână am căutat-o, până seara la șase când începeau bombardamentele.

O să încerc să o mai caut, dar nu am speranță. Nici nu prea am unde să sun, majoritatea prietenilor fie au murit, fie au fugit. Cei mai proști s-au apucat să lupte pentru separatiști.

De când s-a dus mama, un an și trei luni am trăit singur. Pe tata nu-l cunosc. Nu aveam pe nimeni. Cele mai apropiate rude erau în partea cealaltă a orașului, dar nu puteam să merg acolo. Am sunat, dar nu a răspuns nimeni, așa că m-am gândit că poate nu mai sunt nici ei în viață.

Aveam o vecină care, din când în când, îmi mai dădea ceva de mâncare. În apropiere era un en-gros, de acolo am mai luat câte ceva. Jumătate de an am trăit numai cu grâu fiert. Vecina îmi mai aducea un borș o dată la două-trei săptămâni. Atâta putea și ea.

La jumătate de an după dispariția mamei, o rachetă Grad a nimerit la mine în casă. Eu eram ascuns la subsolul blocului împreună cu mai mulți băieți. Racheta a intrat fix pe fereastra din camera mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu eram în casă. Când am intrat, nu mi-a venit să cred. Totul era distrus. Și culmea e că separatiștii trag ei înșiși în clădiri ca să poată spune că armata ucraineană e de vină.

În ultima vreme tot veneau separatiști la noi. Un vecin care lupta pentru ei m-a ajutat în ultimele două luni cu mâncare. În ultima săptămână tot îmi zicea că e nevoie de soldați noi care să lupte pentru ei. Zicea că arme sunt, dar era nevoie de oameni. Eu îi spuneam că nu vreau să lupt, oricum nu pentru independența Donețkului.

În ziua în care am fugit, separatiștii mi-au dat un mesaj. Scria că „dacă nu ești cu noi, o să mori”. Mi-am strâns niște lucruri, nu aveam multe: niște pantaloni, o vestă și telefonul. Nu am luat niciun act cu mine. Jumătate arseseră, restul am lăsat acolo. Din telefon am aruncat cartela și am șters toate pozele. Nici cu mama nu mai am niciuna.

Am împrumutat de la vecina 300 de euro și am plecat chiar în aceeași zi. Dânsa avea bani de la fiica din Italia. I-am luat și am fugit. Am promis că îi voi da înapoi cândva.

Am fugit ziua, pe jos. Prima noapte m-am ascuns într-un loc mai ferit, dar am avut și mare noroc. Nu reușisem să fac mai mult de trei sau patru kilometri de oraș. Am trecut pe lângă posturile de control, m-am chinuit mult să nu mă vadă.

De separatiști am trecut pe jos. Am dormit în câmp, într-o zonă în care erau aruncate mai multe cadavre de luptători. M-am întins între două cadavre gândindu-mă că, dacă trece o patrulă pe acolo o să creadă că și eu sunt mort.

Înainte de postul ucrainean, m-am rugat de un domn cu o camionetă care ducea marfă. M-am ascuns printre cutii, m-a trecut și m-a lăsat la Krasnoarmyisk, zicând că nu vrea să aibă probleme.

Apoi am luat o mașină până la Dnipropetrovsk. Acolo, m-am pus în mijlocul drumului și am oprit un camion. Șoferul mi-a zis că sunt nebun. L-am plătit 100 de euro să mă ducă cu el în Austria. Nu vroiam sa rămân în Ucraina de teamă să nu fiu considerat separatist. Am stat ascuns în cutii în TIR. Am trecut vama în R. Moldova. Apoi, pe 21 august am ajuns la Suceava. Erau tare aproape de a mă găsi, dar am scăpat.

La Suceava m-a dat jos și mi-a zis să merg singur mai departe. Mai aveam 200 de euro la Suceava. Vroiam să merg tot în Vest, așa că am plecat cu autocarul la Cluj. De la Cluj am luat un tren până la Oradea. Pe jos am vrut să trec vama cu Ungaria, acolo m-au prins.

Am făcut o prostie, dar mai bine că a ieșit așa. Nu știam că România nu e în Schengen, am crezut că trec pur și simplu.

M-au dus la poliția de frontieră, nu aveam documente. Vroiau să știe cine sunt și de unde. Numai că din Donețk nu au aflat nimic. Așa că am cerut azil și acum am ajuns aici. Când am vorbit cu ei nu mă credeau că sunt din Ucraina, au zis că sunt din Moldova pentru că vorbesc românește.

Acasă vorbeam în română, dar unele le cuvinte le spuneam în ucraineană. Dar o să le învăț și pe alea. N-am fost niciodată în România. Am fost acum în oraș, e foarte frumos. România e țară dezvoltată, diferența față de Ucraina e foarte mare. Totul e foarte bine aici și oamenii sunt buni.

Nu știu povestea bunicii mele, a murit în urmă cu patru ani. Eu eram mic, nu m-a interesat să întreb, tot ce am înțeles e că era româncă și a ajuns în Ucraina pe timpul URSS. Bunicul era urainean. Mama s-a născut în Horlivka, dar ea m-a învățat românește.

La poliție mi-au luat amprente și am stat două zile în centrul de primire. Dar pentru că am 17 ani, m-au adus aici (la un centru al unui ONG, n.a.). Certificatul de naștere mi l-a trimis un prieten rămas acolo. A căutat trei zile în dărâmăturile casei mele, i-a făcut o poză și mi l-a trimis. Acum aștept azilul.

Și mă duc la școală. Vreau să învăț, să fiu electrician.

Vreau să fiu om. Să fiu liber. Aici vreau să învăț să trăiesc. Nu am cum să mă întorc acasă, nu am la ce să mă întorc și dacă aș vrea.

Separatiștii au confiscat tot ce au putut. Cine avea casă sau mașină a pierdut tot și a ajuns să trăiască în ruine. Familia mea nu era bogată, dar aveam o casă, mâncare și îmbrăcăminte. Măcar școala am reușit să o termin. La noi sunt 11 clase, nu 12 ca în România. Am vrut să merg la facultate, să fiu inginer electronist. N-am apucat acolo.

Când a început războiul, am crezut că va dura șase luni și gata.

Ce am văzut eu nu doresc nimănui să vadă. Îmi pare că nu voi uita niciodată. Femei, bărbați, copii, soldați - morți, toți morți. În autocar, în România, lumea se uita ciudat la mine. Am adormit și aveam coșmaruri. Ei nu știu toate chestiile pe care le-am văzut eu acolo.

La primăvară fac 18 ani.