“Când vine trenul?” Este întrebarea de pe buzele tuturor refugiaților care au împânzit mica gară din Tovarnik, un sat de la granița Croației cu Serbia. Nu știu unde îi va duce trenul, nu le spune nimeni, știu doar că vor, că trebuie, să se suie în el

E patru dimineața. Refugiații care au primit ceva cu ce să se învelească își trag mai bine păturile peste urechi. Alții stau în jurul câte unui foc să se mai încălzească. Vântul din noaptea asta nu ține cu ei. După lungul drum prin Turcia, Grecia, Macedonia și Serbia se simt captivi aici, în gara din Tovarnik.

"E ca o într-o închisoare aici”, spune Nydal, un sirian de 30 de ani din Damasc. Comparația vine de la cineva care a petrecut patru ani într-o închisoare a guvernului sirian. "Pentru că nu îl plăceam pe Assad”, spune sirianul. Ca majoritatea celor din Tovarnik, Nydal vrea să ajungă în Germania. "Germania este cea mai bună țară din lume”, își justifică alegerea. Dar pentru asta trebuie să vină trenul.

În întuneric, prin buzunar mi se luminează telefonul. Primisem un mesaj, iar soneria setată este asemănătoare unei sirene de tren care ajunge în gară. Niciodată nu mi s-a părut mai ciudat acel sunet. "Îmi pare rău, nu e trenul”, le-am spus celor din grupul cu care stăteam de vorbă. "E doar telefonul meu.”

Blocați în Croația

Familia lui Nydal a plecat cu alt tren. El nu a reușit să se urce. Nu știe unde sunt, nu are cum să-i contacteze pentru că nu are o cartela SIM, dar speră să-i regăsească acolo unde se va opri trenul. Oriunde va fi asta.

"O oră și cinci minute”, îmi spune cu precizie Maherm Zayek că a durat călătoria cu barca din Turcia până în Grecia. Maherm, un tânăr din Alep, e de 15 zile pe drum. A ajuns în Tovarnik în urmă cu trei ore, după ce s-a pierdut prin pădurile din Serbia. Împarte drumul cu încă patru prieteni și trăiește cu regretul că părinții lui sunt prea în vârstă pentru a se încumeta la această călătorie dificilă.

Speră ca, la câteva luni după ce se stabilește undeva, să poată să-i aducă și pe ei. A trebuit să plătească 1200 de dolari pentru călătoria cu barca din Turcia, o sumă pe care o declară mulți alți refugiați sirieni. 1200 de dolari pentru a petrece pe mare o oră ce le pare o eternitate, într-o barcă atât de aglomerată, încât nu poți ajunge la fundul ei ca să scoți apa adusă de valuri, așa cum își amintește un alt sirian.

Odată cu răsăritul soarelui, refugiații din Tovarnik încep să se trezească. Rând pe rând, deschid ușa cortului sau, pur și simplu, își dezmorțesc oasele după ce au dormit cu capul pe șinele de cale ferată. Unii îi ajută pe cei de la salubrizare sa strângă gunoiul lăsat în urmă. Este o nouă zi, dar speranța e aceeași. Să prindă trenul.

2000 de oameni au ajuns în ultimele 24 ore din Serbia în Croația, cu toate că punctele de trecere a frontierei sunt închise. Excepție face unul foarte bine controlat, la care coada de tiruri se întinde pe zeci de kilometri.

Peroanele din gara Tovarnik sunt pline. Refugiații așteaptă. Ce îi desparte pe refugiați de linia pe care urmează să vină trenul este un lung cordon de polițiști croați. Aceștia au misiunea de a-i urca în tren, rând pe rând, vagon cu vagon, fără a se crea haos. O misiune aproape imposibilă ținând cont de frustrarea acumulată a refugaților și de disperarea acestora de a fi în trenul următor.

Primele patru vagoane au fost ocupate într-o relativă ordine. Câteva îmbrânceli, mai multe țipete, plânsete de copii și fețe schimonosite de teamă. Teama că vor fi, din nou, lăsați în urmă. Când s-a ajuns însă la ultimele două vagoane și a devenit evident pentru toată lumea că nu vor încăpea toți, îmbrâncelile s-au întețit, la fel și țipetele și plânsetele.

Un politist croat îi amenință din ușa vagonului cu spray-ul paralizant pe toți cei care nu vroiau să înțeleagă că, pe acolo, urcă doar copiii. Ultimul vagon a fost luat cu asalt. Refugiații urcau în tren pe ferestre, trași cu forță de cei din compartimente. Pe peron așteptau alții cu înfrigurarea că nu mai e loc și le va fi închisă fereastra în nas. Și ploua torențial.

Trenul plecă. Nydal e printre norocoșii care au reușit să se urce în tren. E fericit. În urma lui rămân alții cu speranța trenului de mâine. Povestea se reia.