Anul trecut am aflat că bărbații americani par să-și petreacă mult prea mult timp gândindu-se la Imperiul Roman. Cum sursa acestei informații o constituie o serie de clipuri virale de pe TikTok, ar trebui primită cu un pic de suspiciune. Poate că se va dovedi că a fost vreun plan perfid al Partidului Comunist Chinez de a-i aminti masculului american că SUA nu sunt altceva decât ultimul dintr-un lung șir de imperii destinate declinului și colapsului, un soi de memento mori al rețelelor sociale referitor la postura de lider global a Americii, comentează Gerard Baker în The Wall Street Journal.

În ce mă privește - din rațiuni contemporane ceva mai vădite - m-am gândit mult în ultima vreme la Al Treilea Reich. Ca toți școlarii englezi, am învățat de mic despre Germania interbelică. În privința ororilor naziste manualele de istorie ne erau completate de o ”dietă” interminabilă de filme și emisiuni TV care fie îl documentau, fie îl caricaturizau pe Adolf Hitler și regimul lui. Efectul a fost mereu evidențierea caracterului unic al naziștilor în istorie - dar, evident, și a caracterului lor german. Toate acestea au servit la dezvoltarea ideii liniștitoare că viața și vremurile lor au fost într-atât de irepetabile prin cruzime încât „niciodată din nou” nu e atât un deziderat cât o prognoză mustind de încredere.

Însă odată cu vârsta începe să apară și o înțelegere mai subtilă a unor caracterisitici universale persistente ale culturii politice. Germanii interbelici și conducătorii lor nu erau o altă specie, nu erau niște monștri plămădiți în laborator special pentru a tiraniza umanitatea. Erau bărbați și femei ca oricare alții. Însăși banalitatea lor, înseși lucrurile comune pe care le împărtășeau - și încă le împărtășesc - cu noi restul sunt cele care ar trebui să ne înspăimânte. Prin banalitatea răului lor, după cum sună faimoasa expresie a lui Hannah Arendt, ar trebui să fie înțeleși mulți dintre acești oameni, altfel normali.

Pornind de la această idee, și căutând indicii privind direcția în care s-ar putea îndrepta lumea noastră tot mai întunecată, mi-am împrospătat amintirile despre perioadă cu ajutorul unor cărți de istorie faimoase, între care excelenta trilogie a lui Richard Evans și captivanta relatare de martor ocular a jurnalistului american William Shirer („Ascensiunea și căderea celui de Al Treilea Reich”).

Nu analogiile geopolitice istorice evidente cu prezentul sunt cele care mă interesează, deși sunt din belșug: un război terestru major în Europa pentru că un dictator expansionist vrea să anexeze un vecin, ascensiunea mișcărilor politice naționaliste în întreaga lume, reapariția înfiorătoare a antisemitismului, contestarea hegemoniei occidentale de către o putere rivală nou apărută în Pacific.

Pe mine mă interesează mai întâi factorul uman. În ce condiții poate deveni o ființă umană civilizată un făuritor entuziast al unui regim care sfârșește prin a asasina zeci de milioane de oameni?

Pentru a fi clar din capul locului: nu cred - precum unii polemiști în pragul apoplexiei - că America se îndreaptă spre o repetare a lui 1933 sub „Știți Voi Cine”. Condițiile din Germania de atunci erau atât de deosebite de cele de azi din SUA încât invocarea continuă a lui Hitler ne orbește în privința adevăratelor învățături ale vremurilor. Germania de la Weimar era o democrație în fașă, traumatizată de o înfrângere catastrofală într-un război, suferind de hiperinflație și recesiune.

Un sistem electoral care era aproape conceput pentru a induce o instabilitate politică paralizantă favoriza deopotrivă violența politică și un executiv autoritar. Mai presus de orice, Weimar și instituțiile ei erau încă adolescenți atunci când și-au dat duhul cu atâtaresemnare în fața puciului lui Hitler. Republica americană are 247 de ani și încă numărăm.

Dar tot putem trage învățături referitor la cultura noastră politică actuală. Putem observa la extremiștii contemporani, deopotrivă de stânga și dreapta, ecourile tacticilor folosite de naziști - și mai cu seamă modul în care exploatează ei limbajul.

Să vedem de pildă cum explică Shirer succesul național-socialismului, urmărindu-i rădăcinile la anii și scrierile timpurii ale lui Hitler. Pe fondul vomei de ură și paranoia specifice cărții lui autobiografice, Mein Kampf, gândiți-vă ce rezonanță are astăzi următorul pasaj: „Toate mișcările mari sunt mișcări populare, erupții vulcanice de pasiuni și sentimente umane, ațâțate fie de cruda Zeiță a Suferinței fie de instigatorul care azvârle cuvinte maselor; nu sunt efuziuni precum limonada provenite din estetica literară ori de la eroi de sufragerie”.

Acesta e un adevăr politic esențial: argumentele, ideile și teoriile nu sunt nicidecum pe măsura capacității de a canaliza forța brută a sentimentului popular, care poate fi stridentă și sălbatică. Istoria Partidului Republican din ultimul deceniu exact aceasta a fost: triumful unui „instigator al cuvântului” asupra „efuziunii precum limonada a eroilor de sufragerie”.

Dar din anii interbelici răzbat și avertismente pentru stânga. În „Al Treilea Reich la putere”, a doua carte a trilogiei lui Evans, el examinează modul în care guvernul nazist s-a apucat să implementeze literalmente ideea totalitară care urmărea să exploateze fiecare aspect al vieții umane în slujba ideologiei dominante. Astfel că în domeniul științelor aveam „fizica ariană” și „matematica nazistă”. Cea din urmă susținea că geometria e mai importantă decât algebra, fiindcă era considerată mai apropiată de modelul închipuit al perfecțiunii rasiale.

Această derogare dementă - și periculoasă - de la adevărul științific în slujba unei ideologii bazate pe identitatea rasială umană sună tulburător de similar cu ce fac ideologii noștri „progresiști” dominanți în campusuri și în spațiile publice, atunci când ne spun că matematica e rasistă și caută să-i reducă la tăcere pe cei cu alte idei.

Nu suntem Germania nazistă. Însă istoria e plină de exemple despre cum oameni obișnuiți pot fi mânați de circumstanțe presante și lideri manipulatori în locuri extrem de sinistre.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA