Cosmin Savu (39) este unul din puținii jurnaliști de investigație de calitate pe care îi are România. În prezent, face parte din echipa care realizează proiectul „România, te iubesc”. Ne-a mărturisit într-un interviu ce înseamnă pentru el această meserie, cum a ales-o, de la cine a „furat-o”, care sunt avantajele și dezavantajele ei, cum putem selecta informațiile corecte și cum reușește să schimbe mentalități într-o Românie în continuă schimbare. 

Ce se visa Cosmin Savu când era mic?

Am fost un copil nu foarte cuminte, rebel... Voiam să ma fac detectiv. Când am mai crescut, am intrat într-o zonă mai romantică și mă visam ori poet, ori filosof. Am ajuns jurnalist.

De ce tocmai jurnalist (ba chiar de investigație)?

Este o întâmplare. S-au îmbinat un pic poezia cu ambiția de a fi detectiv. N-am început jurnalismul ca o facultate de vocație, ci ca o chestie complementară care să mă ajute în dezvoltare. Nici n-am practicat jurnalismul în primii mei ani de muncă. Am lucrat în televiziune, dar făceam divertisment, am lucrat vreoi doi-trei ani la Atomic TV, Antena 1 și alte posturi... a fost o perioadă frumoasă, în care am învățat televiziune, dar, nu și jurnalism. Adică, nu făceam jurnalism, făceam entertainment. 

Sursă foto: arhivă personală

Atunci de unde ai învățat jurnalism?

Am avut niște profesori buni. Este clar o meserie care „se fură”, nu una pe care o înveți în facultate, de aceea am și precizat că jurnalismul nu este o facultate de vocație, ci de muncă și de „furat”. Înveți de la alții. Au fost câțiva profesori din facultate, oameni care au început să construiască o școală, prin mâna lor trecând foarte mulți jurnaliști (ex. Doina Jalea, Ferenc Vasas). O mare problemă a școlii românești, în general, este teoria fără practică, iar dacă vorbim de jurnalism, dacă vrei să faci și radio sau televiziune, ai nevoie de ustensile și dacă n-ai tehnică, iar pe atunci nu aveam, nu ai cum să înveți. De aceea am spus că am „furat” meserie și de abia când am început să lucrez am început să învăț ceea ce trebuia să fi învățat în facultate.

Dana Deac a fost primul om de la care pot spune că am învățat cu adevărat meserie. Emisiunea „Cutia neagră” a reprezentat începutul jurnalismului de investigație pentru mine, prin 2003. Am crescut treptat și cresc în continuare, este o chestie de acumulare continuă. După experiența Antenei 1, în 2005, am ajuns la Televiziunea publică (TVR), o altă experiență interesantă. Am întâlnit foarte mulți profesioniști acolo, am lucrat cu o echipă foarte bună (Cornel Mihalache, Răzvan Butaru, Cătălin Apostol...). TVR era o altă „școală” interesantă în care aveai acces la tehnică și aveai numeroase posibilități. Problema ținea doar de imaginație și de sistem închis. În ProTV am venit în 2007, însă pe tot acest parcurs am avut diverse proiecte în care am reușit să acumulez experiență. 

Alături de echipa „România, te iubesc” - proiect demarat de ProTV în 2008. Sursă foto: ProTV

Ce ne poți spune despre jurnalismul de investigație din România?

Mai există, ceea ce este important. Există o nișare cumva, pentru că media s-a schimbat. Din păcate, în televiziune, rămâne precar, nu se face decât în câteva locuri și cu mare greutate pentru că, în primul rând, este scump. Cea mai importantă resursă în povestea aceasta este timpul și puțini își permit în România, unde există o goană absolută pentru audiență, să aibă o echipă care să lucreze câteva luni pentru o anchetă. Astfel, brusc, jurnalismul de investigație în televiziune devine extrem de restrictiv. Noi am rămas o „oază” într-o televiziune comercială. Există însă o nișare pe online și presa scrisă, unde există proiecte interesante precum RISE Project, Centrul de Investigații Media, Casa Jurnalistului sau altele independente care merg pe crowdfounding.

Sunt puțini jurnaliști de investigație, puțini buni și la fel de puțini rezistă. De ce? Pentru că, dacă nu ai piață, nu ai pentru cine să lucrezi, te reorintezi. Este însă și o problemă a înstituțiilor de presă din România. În momentul în care patronatul a fost pe mâinile unor băieți, care nu au avut drept scop interesul public justificat, ci de multe ori au primat jocurile economice, implicit acest lucru s-a reflectat și asupra muncii jurnaliștilor. Piața a fost dominată de patroni autohtoni cu interese și agende ascunse și presiuni implicite care s-au exercitat asupra jurnaliștilor. Sunt puține excepții în care s-a mers pe regula profitului transparent și, din păcate, atunci când banii nu au surse limpezi, clare, curate, interesele patronilor sunt cu totul și cu totul altele.

Cum se face jurnalismul de investigație în afară?

În afară au alte pârghii, sunt mult mai judicioși în ceea ce fac, respectă niște reguli mult prea rigide din punctul meu de vedere și sunt mai lipsiți de imaginație, preferând să meargă pe niște „rețete”. Din acest punct de vedere, suntem mult peste ei, având norocul acesta al imaginației și al improvizației. Pe de altă parte, la noi lipsa unor reguli, a deontologiei, eticii, a unor coduri de bună practică jurnalistică fie nu există, fie nu se respectă.

 Sursă foto: arhivă personală

Funcționează jurnalismul freelancing la noi?

Freelancing-ul ar fi putut fi speranța jurnalismului din România, dar, din păcate, nu este pentru că trebuie să-ți dai produsul cuiva. Ca freelancer trebuie să-ți vinzi produsul, însă cui i-l dai, pentru că nu ai piață, nu ți-l ia nimeni. Produsul tău jurnalistic, de freelancer, trezește interes pentru foarte puține instituții, care preferă să producă în „casă”, pentru că este mai ieftin și pentru că pot influența produsul final. În afară, acest tip de jurnalism funcționează. De exemplu, în Marea Britanie, există Panorama, una dintre cele mai titrate emisiuni BBC, de jurnalism de investigație. Nici ei nu au audiențe foarte mari pentru că rolul jurnalismului de investigație nu este să facă audiențe foarte mari, ci să arate niște realități construite incorect, defecte. BBC Panorama lucrează cu freelanceri, au un nucleu de producători din „casă” dar lucrează cu materiale gata făcute, cumpărate de la freelanceri, pe care doar le comentează. La noi nu funcționează deoarece este mai ieftin să lucrezi cu proprii angajați pentru că îi plătești prost, nu au structuri de organizare în breaslă, plus, ai mai mult control sau presiune în unele cazuri. Afară mulți preferă să lucreze în regim de freelancing, cu echipamente închiriate, cu operatori plătiți în regim independent. Jurnalismul de investigație este construit afară preponderent prin freelanceri. Jurnalismul de investigație este maleabil, trebuie să te strecori, să ai acces la niște informații, la care nu poate să ajungă oricine. 

Cum vezi relația dintre media și social media?

S-au dezvoltat rețelele sociale și, astfel, publicul preferă să își ia informațiile din mediul online. Există însă și o disoluție a informației apărută odată cu rețelele sociale care, pe de o parte ajută, iar de cealaltă parte poate fi periculoasă pentru că informația este atât de abundentă încât te intoxică și este foarte greu să o decelezi. Trebuie să o iei bucată cu bucată, să o verifici nu din trei surse, ci din maximum de surse.

Ai realizat numeroase reportaje/materiale. Din toată experiența acumulată în ultimii ani, există un proiect „de suflet” care te-a schimbat?

Am multe, foarte multe. Nu știu dacă m-au schimbat sau au schimbat ceva în societatea asta însă, în fiecare sezon, am reușit să vin cu ceva nou. Au fost materiale care s-au terminat cu anchete penale, cu schimbări de șefi de instituții… până la urmă, cea mai mare satisfacție nu este aceasta, pentru că da, se schimbă lucrurile, însă mai important este să schimbi mentalitățile. Cred că ăsta este rolul nostru, să încercăm să deschidem ochii oamenilor, să vadă prin prisma unor informații corecte subiectele și cred că așa se schimbă România, nu că îl schimbi pe „X” dintr-o funcție printr-o anchetă. Trebuie să privim întreaga imagine de ansamblu. Până la urmă, trebuie să înțeleagă oamenii că este o muncă grea, pe termen lung, dar cred că ăsta e rolul nostru, să schimbăm mentalități. 

Care este cel mai dificil lucru în meseria ta?

Avem un mare avantaj și un mare dezavantaj: imaginea. În televiziune trebuie să te folosești de imagine. Dacă în online sau în presa scrisă poți să rezolvi un lucru prin telefon, cu o fotografie, în televiziune construiești pe imagine, ceea ce poate fi greu. Mulți poate refuză să fie filmați, sunt locuri unde nu ai acces, sunt spații private… Pe de altă parte, este și un avantaj pentru că imaginea este mai puternică și, în momentul în care o obții, ai un plus și o credibilitate mai mare pentru că este greu să minți, înlături orice dubii.

O provocare este și să condensezi informația, să o faci logică, perceptibilă și inteligibilă pentru un public cât mai larg, să o„îmbraci” într-un mod cât mai atractiv. Informația brută, informația de investigație, trebuie să fie atractivă din punct de vedere vizual iar asta reprezintă o provocare. O altă problemă a jurnaliștilor de investigație este relația cu instituțiile care este greoaie, deficitară. Cei mai mari dușmani ai noștri sunt foștii colegi din birourile de presă, care îți „omoară” informația înainte ca ea să ajungă la public. Legea liberului acces la informații publice este o minciună în România, prost aplicată sau chiar deloc. Sunt instituții care o ignoră cu desăvârșire. Ce poți face? Să îi dai în judecată pe contencios-administrativ? Nimeni nu își permite luxul de a pierde timpul. La noi nu există un organ de control care să monitorizeze situația iar informațiile nu sunt transparente întotdeauna.

 Sursă foto: ProTV

Din punctul tău de vedere, cât de conectați sunt tinerii la viața politică și socială din România?

Cred că sunt conectați, însă mult mai selectiv. Este o falsă percepție cum că tinerii sunt ignoranți. Tocmai din pricina abundenței de informații în social media, fiecare se axează și alege zona lui de interes și atunci da, pare că sunt mai ignoranți. Tinerii de azi au devenit mai aplicați, părerea mea este că sunt mult mai pragmatici. Este o problemă, dar care nu ține numai de ei, ci și de credibilitatea clasei politico-economice, cei care ne conduc, însă lipsa de credibilitate se reflectă la nivelul întregii societăți. Automat ei se refugiază în alt gen de informații, dar nu cred că tinerii din 2016 sunt mai puțin conectați la realitate... Că nu știu numele miniștrilor, nu cunosc toate instituțiile care coordonează activitatea statului, este mai puțin important dacă societatea funcționează. Problema este că nu prea funcționează.

Cum o facem atunci să funcționeze? Cum schimbăm România?

Încet, cu insistență, cu multă răbdare, cu multă cafea. România se schimbă. România din 2016 nu mai este cea din 2000 sau 2007. Este clar că s-a schimbat. Cel mai bine și cel mai vizibil este pentru cei care au petrecut mai mult timp în străinătate și care vin și spun acest lucru. Ei văd cel mai bine și tarele societății și modul cum s-ar putea schimba. Pentru noi, care trăim aici zi de zi, confruntându-ne cu aceeași monotonie, a corupției, a informației negative, ni se pare că stagnează însă, România se mișcă. Lumea se mișcă și noi odată cu ea. Să sperăm că în direcția bună.

Ai vreun sfat pentru tinerii care vor să devină jurnaliști?

Să „fure” cât mai multă meserie și să aibă răbdare. Eu mi-am început cariera cărând casete, am început înțelegând ce-i aia casetă, ce-i ală microfon sau ce poate să facă camera de filmat. Mai târziu ajungi să te joci cu imaginea și informațiile cu care construiești. Jurnalismul este o meserie foarte frumoasă care îți oferă foarte multe satisfacții. În momentul în care îți vezi munca terminată, o vezi pe post, ai niște satisfacții personale mari. Este adevărat că este o muncă care te solicită 24 de ore. Ești jurnalist tot timpul, nu este o meserie normată, care să-ți impună un program strict. Sunt nopți pierdute, sau câștigate, dar eu recomand oricui vrea să practice această meserie, să se apuce cu încredere, dar să nu își facă iluzii că a doua zi reușește. Desigur, există întotdeauna și o doză de noroc. Dar trebuie puțin forțat sau mai bine zis, ajutat.

Este o meserie care cere pregătire. Trebuie să înțelegi multe lucruri, să citești foarte mult. Este o acumulare continuă. Tot timpul trebuie să fii conectat și, fie că te informezi din presa locală, din comunicatele publice sau de la concurență, informația trebuie constant actualizată, căutată. Iar aici, problema este de a distinge informația relevantă de restul. Aici este o chestiune de experiență, care se acumulează în timp: să distingi relevanța informației fără a avea autosuficiența că știi tot. Îți trebuie un grad de modestie profesională, să poți să accepți că, în final, concluziile pot fi altele, iar premisele tale se pot modifica pentru că realitatea poate fi cu totul alta. Realitatea te depășește, este important acest aspect, tocmai de aceea multe anchete eșuează. Și pentru a evita asta și a avea succes trebuie să rămâi focusat pe adevăr. E nevoie de o mare doză de spirit critic, nu de dragul de a demola, ci de a întreba și a te întreba nonstop. E o meserie de Toma Necredinciosul, trebuie să verifici constant, să-ți impui ca Arghezi „să pipăi și să urli: Este”. 

Sursa foto: arhiva personală