Vlad Mixich, unul dintre cei mai apreciați jurnaliști specializați în domeniul medical din România, ne-a mărturisit într-un interviu de ce alege mereu să se întoarcă în țară, cum vede schimbările din ultimii ani și cum împacă medicina cu jurnalismul.

De ce și medicină și jurnalism și care a fost drumul tău?

Medicina a fost alegerea rațională, jurnalismul alegerea emoțională. Fac parte dintre norocoșii la care rațiunea s-a întâlnit cu emoția și, în felul acesta, pot practica o meserie care îmi dă simultan sens și plăcere. O bună parte din jurnalismul meu are de-a face cu medicina și o bună parte din activitatea mea în zona politicilor de sănătate are de-a face cu jurnalismul. Se suprapun în multe puncte și e bine așa.

Care dintre cele două meserii te definește mai mult?

Prea complicată întrebare, ar trebui să meditez câteva ore să pot da un răspuns precis.  În general nu cred că meseria definește un om, mai degrabă fiecare dintre noi dă o culoare sau alta unei meserii anume. Stau în Londra, unde sunt de aproape un an, pe o stradă cu două cafenele care au o cafea cu lapte la fel de bună. Am devenit clientul cafenelei în care e cel mai simpatic, zâmbăreț și pontos cafegiu. Celălalt, deși face cafea la fel de bună, e mai morocănos.

 Sursă foto: Vlad Mixich, pagina de Facebook

Spuneai într-un interviu mai vechi că te mândrești cu faptul că ești român. Totuși, nu te-a descurajat niciodată faptul că trăiești în România?  Nu ți-ai dorit niciodată să pleci în afară?

Ba da, am și locuit perioade mai lungi în Norvegia, Germania sau Anglia. Dar mi-e dragă țara mea, în ciuda defectelor ei. Și ultimul deceniu este cel mai favorabil pentru România din ultimul secol: favorabil economic, politic și din punct de vedere al securității. Nu e o evaluare subiectivă, e una bazată pe date. Cu atât mai mult acum trebuie să rămânem sau să ne întoarcem acasă și să punem umărul, în ciuda tuturor defectelor și dezavantajelor existente. Sigur, dacă mori de foame pentru că nu ai unde munci cinstit sau ești un cercetător cu adevărat genial, atunci e natural să pleci într-un loc unde îți poți maximiza șansele. Dar altfel, a pleca din România în această perioadă e ca și când ai vrea să te muți de la tine din casă în casa vecinului pentru că a lui e renovată și mai curată. Mai potrivit este, zic eu, să încerci să faci curățenie la tine acasă. Iar dacă totuși ești silit să pleci din motivele mai devreme menționate, atunci revino de câte ori poți: trimite bani acasă părinților, organizează școli de vară pentru copii la universitățile grozave unde înveți, donează cu cap din banii făcuți în băncile din Londra sau din New York. Îi respect și admir pe toți românii emigrați care fac așa ceva.   

Descrie-ne în câteva cuvinte România lui 2016, comparativ cu cea dinainte de 2007. Evoluăm, involuăm?

Evoluăm, clar. Mi-o spune fiecare prieten din străinătate care vine la București. Recent am venit cu unul dintre profesorii mei londonezi la București. Trecuse un deceniu de când nu mai fusese în România. Prin ochii lui am văzut toate lucrurile care s-au schimbat în bine și pe care, din obișnuință, le ignoram. Dar evoluăm prea încet. Prea încet pentru gustul nostru, prea încet pentru răbdarea istoriei, prea încet pentru o viață de om. Cea mai importantă diferență față de cum era în urmă cu un deceniu stă în numărul mult mai mare de tineri cosmopoliți care trăiesc astăzi în orașele mari din țară. Generația care are astăzi 25 de ani e mult mai europenizată decât generația care avea 25 de ani în 2005. Ei sunt europeni, noi aspiram să fim europeni. Rămâne să vedem care stare este mai avantajoasă: aspirația produce uneori energii pozitive. Cea mai tristă constantă este viața în multe din satele și orășelele românești. Ecartul acesta între rural și urban, tot mai pronunțat, e îngrijorător și va produce tensiuni și probleme tot mai mari.  

Cum este jurnalismul online în România?

Viu și tânăr. Prin urmare foarte surprinzător și în bune, și în rele.

 Sursă foto: Vlad Mixich, pagina de Facebook

Ai fost bursier în cadrul Fundației Eisenhower, German Marshall Fund din Washington DC și al Centrului Carter din Atlanta (SUA). Ce ai învățat din „experiența americană”?

Multe. Prea multe pentru a povesti într-un interviu. Primul șoc pozitiv a fost cel cu sistemul educațional anglo-saxon. Al doilea șoc, negativ, a fost să constat că societatea americană are probleme adânci, unele mult mai grave decât ce se întâmplă în România. Dar cu toate astea ei vorbesc deschis despre ele și le abordează constructiv, nu depresiv cum prea adesea facem noi cu problemele noastre. Iar al treilea șoc, pozitiv de data aceasta, a fost accesul facil și experiența în sine de a putea discuta direct cu unii dintre cei mai importanți specialiști în domeniul care m-a interesat pe mine (e vorba de sănătatea publică). Dincolo de acumularea de informație pură, omul învață prin imitație – imitația comportamentului și a valorilor profesorului. Degeaba înveți de la cel mai mare profesor de chirurgie din România dacă vezi că același profesor închide ochii la o teză plagiată.  

 Alături de jurnalistul american Michael Parks, câștigător al premiului Pulitzer. Sursă foto: Vlad Mixich, pagina de Facebook

Ce anume ți se pare cel mai dificil de realizat ca medic? Dar ca jurnalist?

Ca medic: să ai compasiune pentru fiecare pacient al tău.

Ca jurnalist: să rostești/scrii adevărul chiar și atunci când asta te face nepopular.

Din punctul tău de vedere, sunt conectați tinerii la viața politică și socială?

Nu știu. Unii mai mult decât alții. Dar nu știu unde este situată media.

Pentru mulți tineri rețelele social media reprezintă singura sursă de informare. Ce părere ai despre acest lucru? 

Orice exces e negativ. Despre ușurința cu care se răspândesc prin rețelele sociale știri false s-a scris mult. Până la apariția acestor rețele nu înțelegeam foarte clar conceptul de alfabetizare mediatică: adică educarea acelui organ care te ajută să discerni între o sursă de informație de încredere și una care nu prezintă încredere; să înveți cum să te aperi în fața unor informații false, a unor manipulări. Azi este mare nevoie de această alfabetizare mediatică, dacă nu mă înșel în România doar Centrul pentru Jurnalism Independent se ocupă de asta. Ar fi bine să fie ajutați să ducă în cât mai multe locuri acest tip de educație.

Ai vreun sfat pentru cei care vor să devină medici? Dar pentru viitorii jurnaliști?

Nu sunt în poziția de a da sfaturi. Sper să pot răspunde la întrebarea asta peste 30 de ani.