Comandanții Hamas speră că atunci când se va întâmpla ei vor ieși din tunelurile lor pentru a-și înălța flamura verde deasupra molozului - o victorie simbolică a „Rezistenței” în raport cu nenorocirea pe care au semănat-o pe 7 octombrie.

Șefii aparatului de securitate israelian speră că atunci când se va întâmpla Fâșia Gaza va fi împărțită temporar într-o multitudine pestriță de subdiviziuni controlate de către clanuri locale cunoscute serviciilor de securitate israeliene, scrie Bret Stephens în The New York Times.

Armata israeliană ar urma apoi să desfășoare în teritoriu o operațiune antitero pe termen indefinit, asumându-și un control mai mare asupra graniței cu Egiptul și încercând să de-radicalizeze populația.

Președintele Biden speră că „o Autoritate Palestiniană revitalizată” va reveni la guvernarea Fâșiei din care a fost expulzată cu forța de Hamas în urma unui scurt război civil din 2007, în vederea constituirii la un moment dat a unui stat palestinian cuprinzând Gaza și Cisiordania.

Nimic din toate acestea nu e probabil să se întâmple.

Israelul se va asigura extrem de bine că liderii Hamas nu vor ieși vii din acest război; orice tentativă de paradă a victoriei din partea grupării ar fi întâmpinată aproape cert cu un final rapid și macabru.

Ocuparea militară a Fâșiei de către Israel pe termen indefinit ar genera o insurecție, ar secătui Israelul de bani și soldați și s-ar dovedi a fi în cele din urmă nesustenabilă politic și diplomatic.

Autoritatea Palestiniană e mult prea slabă pentru a putea guverna Gaza; revitalizarea ei ar presupune nu numai debarcarea președintelui ei octogenar, Mahmoud Abbas, ci și eradicarea corupției sistemice, obiectiv ratat de absolut toate tentativele anterioare de reformă.

Un stat palestinian în Fâșie și Cisiordania poate fi atractiv în teorie, dar israelienii au motive bune să se teamă că, în practică, el ar regresa rapid la o versiune extinsă a Hamastanului. Nu poate exista vreun guvern israelian plauzibil, nici măcar de centru, care să permită constituirea lui oricând prea curând.

Și atunci, ce ar putea funcționa? Eu aș propune un Mandat arab pentru Palestina. Ambiția lui pe termen (extrem de) lung ar fi transformarea Fâșiei Gaza într-o variantă mediteraneeană a Dubaiului, oferind o probă a conceptului care, în 10 până la 15 ani, ar permite apariția unui stat palestinian după modelul Emiratelor Arabe Unite: futurist, federal, alergic la extremism, deschis către lume și angajat în favoarea unei păci durabile.

Am propus o primă versiune a acestei idei în editorialul meu din 7 octombrie, prin transformarea Gazei dintr-un epicentru al conflictului într-o „zonă a intereselor comune” amplasată între Israel și statele arabe prietenoase cu el.

Ceva mai recent, un raport lung și util întocmit de Vandenberg Coalition în colaborare cu Jewish Institute for National Security for America pledează pentru înființarea unui Fond Internațional de Ajutorare și Reconstrucție a Gazei, asociat unei „căi realiste către o soluție cu două state, în cele din urmă”.

Cheia constă în a fi convinse statele arabe moderate că ele, dintre toți actorii, au cea mai mare miză în joc în privința obținerii unui deznodământ mai bun pentru Gaza: în primul rând întrucât Gaza controlată de Hamas e încă un avanpost (pe lângă Hezbollah în Liban și Houthi în Yemen) al activității militante a Iranului în inima lumii arabe și, în al doilea rând, deoarece o criză pe termen lung în Gaza echivalează cu un strigăt de chemare la luptă pentru extremiștii religioși din interiorul propriilor lor granițe.

Dar mai sunt aspecte chiar mai rele: o criză nerezolvată în Gaza va ajunge în cele din urmă să radicalizeze Israelul, împingându-l chiar și mai la dreapta și făcând permanent imposibilă constituirea unui stat palestinian.

Aceeași criză ar învrăjbi pe de altă parte lumea arabă, consolidând poziția Iranului și subminând traiectoria de modernizare pe care au adoptat-o cei mai buni dintre conducătorii arabi. Exact acești conducători sunt cei care nu ar trebui să pretindă că povara soluției în Gaza le revine întru totul Israelului și Americii.

Vestea bună e că aceiași conducători nu se află doar în postura de a avea cel mai mult de pierdut. Ei se află concomitent și în postura de a avea cel mai mult de oferit. Ei beneficiază de o anumită doză de legitimitate în ochii locuitorilor din Gaza, legitimitate pe care actorii non-arabi n-o vor avea niciodată și pe care palestinienii din Hamas și din Autoritatea Palestiniană și-au pierdut-o din vina lor. Ei au, de asemenea, credibilitate politică în Israel, în SUA și în UE.

Și ce mai au ei sunt resursele financiare, diplomatice, de spionaj și militare necesare unui efort amplu de ajutorare și reconstrucție, cu condiția ca acestea să fie generos complementate de Occident.

Nu va mai exista prea curând o administrație americană dispusă să se înhame la un nou efort de nation-building în Orientul Mijlociu, și mai cu seamă dacă ar implica și forțele armate ale SUA. Dar puteam fi totuși parte la o soluție care ajută Israelul, lovește Iranul, îi neutralizează pe islamiști și le oferă palestinienilor o cale palpabilă către pace, prosperitate și independență.

Vor fi necesare măsuri de clădire a încrederii, angajamente și termene-limită - nu numai pentru demilitarizarea și reconstrucția Fâșiei Gaza, ci și referitor la partea ce-i revine Israelului. Iar acea parte ar trebui să înceapă prin încetarea construcției de noi colonii. Procedând astfel, Israelul ar îndeplini țelul suprem al sionismului, care este autoguvernarea evreilor - nu viața sub guvernarea altora, dar nici guvernarea lor asupra altora.

Acesta e un punct pe care actualul guvern al Israelului refuză să-l accepte, atitudine care reprezintă unul dintre numeroasele motive pentru care Benjamin Netanyahu nu trebuie să mai rămână în funcție.

Sunt mulți care vor obiecta față de un Mandat arab pentru Palestina: cei care vor un stat palestinian numaidecât, cei care vor ca un stat palestinian să nu existe niciodată și cei care cred că ne-am putea întoarce cumva la formule precum Acordurile de la Oslo și alte tentative de pace eșuate. Conform analizei finale, numai un asemenea mandat poate constitui un drum plauzibil înainte, apreciază Bret Stephens.

Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA