Pe 3 octombrie germanii celebrează 25 de ani de la reunificarea înfăptuită la un an după prăbușirea zidului Berlinului. Ce a însemnat acest capitol în istoria Europei și ce influență a avut Parlamentul European? Ce își amintesc membrii?

Pe 3 octombrie 1990, Republica Democrată Germană (RDG) s-a reunit cu Republica Federală Germană (RFG), după negocieri care duraseră luni întregi. Acest fapt permite Germaniei ca, la sfârșitul Războiului Rece, să devină liderul incontestabil al Europei.

Reunificarea Germaniei a fost, într-o oarecare măsură, un fel de extindere informală a Uniunii Europene,

susține Elmar Brok, fost membru al comisiei speciale înființată de Parlamentul European pentru analizarea impactului reunificării, actual eurodeputat. Alături de alți colegi din Parlamentul European, Brok ne-a împărtășit câteva amintiri din acea perioadă.

Germania de Est [este] un caz special”, declara Jacques Delors, președintele Comisiei Europene, în ședință plenară, în ianuarie 1990. "Există un loc pentru Germania de Est în cadrul Comunității [Europene] atât de dorit". 

După discursul lui Delors, Comunitatea Europeană a început să se pregătească pentru reunificarea Germaniei și, o lună mai târziu, Parlamentul a decis înființarea unei comisii speciale dedicată acestui eveniment. Rolul comisiei parlamentare viza modul în care trebuia să se realizeze reunificarea și aderarea la Comunitatea Europeană. Întrebarea tuturor era însă cum vor fi germanii din fosta RDG reprezentați în Parlamentul European?

Comisia specială a PE era prezidată de spaniolul Gerardo Fernández Albor, membru PPE. Printre cei 20 de membri ai săi, comisia includea trei foști miniștri de externe, inclusiv fostul președinte al PE, Simone Veil.

Social-democratului Alan John Donnelly i-a revenit atunci sarcina de a întocmi un raport, pe baza căruia a stabilit că RDG putea trimite 18 observatori, aleși în mod democratic, în Parlamentul European până la alegerile din 1994. Raportul a fost adoptat în plenul Parlamentului European cu o majoritate de voturi mult mai mare față de cea care a ratificat tratatul de unificare din parlamentul german.

Elmar Brok susține că în prezent reunificarea a devenit o chestiune naturală:

în Parlamentului European nimeni nu mai face distincția între Germania de Vest și cea de Est.

 Brok, devenit în prezent președintele Comisiei pentru Afaceri Externe, a adaugat:

A fost extrem de important că [reunificarea] a fost dezbătută cu reprezentanții acestei regiuni din Germania.

 Eurodeputatul Sylvia-Yvonne Kaufmann declară, la rândul său:

Căderea zidului [Berlinului] mi-a schimbat viața din toate punctele de vedere. Nu mi-aș fi imaginat că în doar câteva luni voi începe să lucreze în Parlamentul European. A fost o schimbare fantastică a sorții.

La fel, deputatul german Constanze Krehl amintește că: 

Parlamentul European a fost unul dintre primele instituții care au sprijinit în mod clar procesul de reunificare, într-un mod pașnic. Acesta a fost primul pas către depășirea divizării întregului continent.

Membru PPE Dieter-Lebrecht Koch care a fost, de asemenea, observator RDG la momentul respectiv, a declarat:

Reunificarea Germaniei nu s-ar fi realizat fără aprobarea Parlamentului European.

Totuși, Germania se confruntă în prezent cu un val de violențe și xenofobie generalizate, venite în special din rândul cetățenilor fostei Germanii de est. Astfel, Ministerul de Interne german estimează că, în 2014, din totalul infracțiunilor comise împotriva străinilor, la nivel național, 47% au fost comise în regiunea de est, unde locuiește doar 17% din totalul populației.

În aceste condiții, întrebarea este de ce violența xenofobă este supra-reprezentată în special în estul Germaniei, în fosta zonă comunistă?

Brandon Tensley susține, într-o analiză apărută în Washington Post, că această xenofobie specifică Germaniei de est nu a început cu reunificarea din 1990, în ciuda miturilor contemporane care învinovățesc alchimia întunecată a reîntregirii germane cauzată de dificultățile economice și creșterea vizibilității în afara țării. Cu toate acestea, xenofobia construită și sprijinită de guvernul est-german continuă să aibă implicații importante până astăzi, susține Tensley.

Mai multe detalii, aici.