Cătălin Bercaru este ofițer de comunicare în cadrul biroului din România a Organizației Internaționale pentru Migrație. Ne-am întâlnit la începutul acestui an și ne-a vorbit despre România în contextul crizei refugiaților și despre situația solicitanților de azil ajunși aici.

Reporter: A reprezentat criza refugiaților un fenomen nou în raport cu ceea ce s-a întâmplat până în 2015 în România?

C.B.: Pentru România nu a reprezentat neapărat ceva nou. România într-adevăr nu a fost o țară țintă pentru grupurile de oameni care au vizat Europa. În România, au ajuns tangențial câteva sute de oameni. Ce s-a întâmplat după anul 2015 a fost faptul că România a acceptat să primească o cotă parte dintre acești oameni care au ajuns în țările mediteraneene, Grecia, Italia. Într-adevăr, în România au început să fie relocați. În 2016, au fost relocate aproximativ 500 de persoane. Pentru România nu a fost însă deloc un fenomen nou. România încă din anii 90 are experiență în primirea refugiaților, are mecanismele de a le analiza cererile, de a le acorda o formă de protecție și ulterior de a-i integra. În ultimii 5 ani de zile, în fiecare an, aproape 700 de persoane au primit o astfel de formă de protecție și au fost integrați în România. Repet, 700 de persoane pe an, fără niciun fel de legătură cu criza din ultimii ani. Cum spuneam, România are mecanismele, are experiența, are tot ce-i trebuie pentru a putea gestiona aceste fluxuri de oameni.

Reporter: Care a fost activitatea Organizației Internaționale pentru Migrație în acest context?

C.B.: Organizația Internațională pentru Migrație, începând din anul 2010, are proiecte pentru integrarea străinilor, aici incluzând și refugiații. Ce înseamnă aceste proiecte? Sunt diverse mecanisme prin care persoane, fie că vorbim despre persoane străine cu drept de ședere în România, fie că vorbim despre refugiați, prin intermediul organizației noastre, au un acces suplimentar la servicii de educație, servicii de sănătate. Sunt practic consilieri ai organizației noastre spre care oamenii aceștia pot veni și pe care îi pot întreba: ”Cum îmi pot eu înscrie copilul la școală?”; ”Cum pot să îmi fac o asigurare de sănătate?”. Și consilierii noștri îi sfătuiesc.

Mai mult decât atât, există finanțare europeană, prin care organizația noastră îi poate sprijini fix pentru aceste lucruri – le poate plăti o asigurare medicală pentru o anumită perioadă, îi poate sprijini să-și găsească un loc de muncă. Organizația noastră nu este însă singură la nivelul țării.

La nivelul României, există o serie de regiuni de integrare. În fiecare regiune există câte o organizație ne-guvernamentală sau o organizație internațională – cum suntem noi - care implementează aceste proiecte de integrare. Aceste proiecte de integrare, cum spuneam, înseamnă consilierea acestor oameni pentru găsirea unui loc de muncă, pentru înscrierea copiilor la școală sau obținerea unei asigurări de sănătate. De asemenea, aceste proiecte implică cursuri de limba română, implică activități socio-culturale. Imaginati-vă că sunt oameni care vin în România și nu au nicio idee despre cum respiră această țară. Există voluntari care merg cu ei prin oraș, merg cu ei cu autobuzul, le explică despre acel card de RATB, merg cu ei cu metroul. Nu vă închipuiți mirarea din ochii copiilor când intră pentru prima dată într-o stație de metrou. Deci sunt activități prin care acești oameni sunt învățați să cunoască orașul, să cunoască cultura, să cunoască această țară și ce înseamnă ea. Iar organizația noastră se ocupă la nivelul regiunii 1 – adică București și județele învecinate - de acest proiect de integrare.

Reporter: Cum este acest proces în România prin comparație cu Europa de vest?

C.B.: Noi considerăm că România este o țară în care ei (refugiații n.ed.) ar avea mai multe facilități și mult mai multe șanse. În primul rând, pentru că în acest moment în România nu există o presiune asupra sistemelor sociale și asupra serviciilor care analizează și acordă statutul de protecție. În Germania, gândiți-vă, există un milion de cereri de protecție internațională. În România sunt câteva zeci-sute.

Timpul de analiză a acestor solicitări este unul mult mai scurt în România și resursele alocate de către România pentru fiecare persoană în parte sunt mai mari decât în Germania sau decât în orice țară din Europa de vest unde există – cum spuneam - presiune asupra serviciilor sociale. În România dacă ne confruntăm cu o mie de persoane pe an, există instituții, există organizații, există voluntari, există oameni care pot gestiona foarte eficient 1.000 de persoane.

Într-adevăr nu ne comparăm financiar sau nu ne comparăm logistic cu multe alte țări din Europa de vest, dar tocmai datorită faptului că în România nu există această presiune socială noi putem gestiona foarte eficient aceste fluxuri de migranți.

Reporter: Ne-ați explicat că nu există o presiune la nivelul instituțiilor care administrează principalele sisteme sociale, dar ce se întâmplă la nivelul populației locale? Ce atitudini ați întâlnit în rândul populației locale? Ați observat atitudini extremiste?

C.B.: Nu am observat atitudini negative sau atitudini extremiste. Au existat într-adevăr incidente izolate în zone în care se dorea construirea unor noi facilități pentru primirea refugiaților. Însă considerăm că au fost incidente izolate și nu reflectă o atitudine generală a publicului român.

Dacă ne uităm însă pe internet sau pe rețelele de socializare putem observa că articolele au în subsol comentarii negative, însă nu am văzut să iasă din mediul online aceste atitudini. Cum spuneam, România are experiență în a primi refugiați, în a le acorda protecție internațională. În România există în acest moment șase centre în care aceste persoane sunt cazate. Ele sunt plasate pe granița României – București, Giurgiu, Galați, Rădăuți, Suceava, Șomcuta Mare, în Maramureș, și Timișoara. Acele centre există de ani de zile – ele funcționează, oamenii stau acolo, nu a fost nimic niciodată, nicio problemă cu comunitatea în care aceste centre există.

În Șomcuta Mare, care are câteva mii de locuitori, oamenii s-au obișnuit să vadă oameni cu diverse naționalități. Pentru ei, este ceva natural să vadă afgani, irakieni, africani stând la coadă la magazin. Este ceva absolut natural. Cum spuneam, nu a fost niciodată nicio problemă.

Incidente izolate există poate și din cauza unei comunicări, nu neapărat deficitare, dar care poate fi făcută mai bine – prin care să li se explice acelor oameni că vine o familie, vin două familii, sunt oameni cu copii, sunt oameni care au fugit de un rău, au fugit de gloanțe, au fugit de război, și care caută în țara noastră un adăpost, caută un mediu sigur și vor doar să-și continue viața.

Reporter: În acest context, colaborați cu autoritățile locale?

C.B.: Pe lângă asistența directă pe care noi o oferim refugiaților, pe lângă faptul că îi ajutăm pe ei să învețe cum să meargă la scoală, cum să meargă la spital, în paralel, avem activități prin care consiliem sau lucrăm cu autoritățile publice locale. Lor le spunem care sunt drepturile refugiaților, cum pot fi ei încadrați în sistemul de educație, de sănătate. Sunt diverse comunități locale, instituții publice locale care până acum nu s-au mai întâlnit cu astfel de situații. Sunt funcționari publici care nu au mai văzut în viața lor cum arată un card, un pașaport de refugiat. Ceea ce noi facem este să organizăm diferite sesiuni de informare în care acești funcționari publici să fie pregătiți, să știe ce au de făcut în momentul în care văd un astfel de document.

Pregătim practic terenul pentru momentul în care nu numai Bucureștiul sau orașele mari vor primi refugiați, dar și pentru momentul în care, de exemplu, o familie cu cinci persoane se va stabili într-un oraș mic – în Buzău. Acea familie de cinci persoane are aproape aceleași drepturi ca orice cetățean român și în momentul în care va merge la orice ghișeu noi vrem să ne asigurăm că persoana de la ghișeu va ști ce înseamnă acel card, va ști să-i răspundă respectivei familii, ca unui alt cetățean român. Sunt diverse sesiuni de informare, de consiliere, prin care noi pregătim autoritățile publice locale să administreze corect relația cu persoanele care primesc o formă de protecție în România.

Reporter: Haideți să luăm un caz ipotetic. O familie încearcă să obțină o asigurare medicală sau merge la un spital public și dintr-un motiv oarecare nu reușește să obțină serviciul medical de care are nevoie. Cui trebuie să i se adreseze?

C.B.: Când sunt astfel de probleme punctuale, consilierii sau voluntarii noștri merg cu persoana respectivă la instituția unde există o problemă. Însă mai mult decât atât, ceea ce încearcă Organizația Internațională pentru Migrație să facă este să colecteze informații despre diferite tipuri de probleme și să meargă ulterior la instituția respectivă. Nu încercăm să rezolvăm doar punctual o problemă, ci încercăm să facem un fine-tuning legislativ, instituțional al modului în care organizația sau instituția publică respectivă gestionează această problemă. Mergem la fiecare caz în parte cu oamenii către spital sau către casa de pensii sau la o școală anume unde copilul nu este primit pentru că cei de la școala nu știu ce este acel document de refugiat, însă colectăm diversele probleme, situații, și după aceea mergem instituțional către respectivele autorități și încercăm să facem demersurile pentru ca oamenii să înțeleagă, oamenii să știe. Pentru că nu este vorba despre o rea voință, nu este vorba despre faptul că cineva nu își dorește să aibă în preajmă refugiați. Pur și simplu, este vorba despre o lipsă de cunoaștere. Nu știu dacă ați văzut cum arată acel permis de ședere, care se primește în baza statutului de refugiat. Este un document destul de rar. România are 20 de milioane de oameni, 700 de oameni în fiecare an e un număr mic – sunt plasați în câteva orașe din țară, daca ei ajung într-un oraș mai mic sunt șanse foarte mari ca autoritatea din acel oraș să nu se fi întâlnit niciodată cu un astfel de caz.

Reporter: Ce puteți să ne spuneți despre comunitățile de străini din România?

C.B.: Putem vorbi despre faptul că anul acesta în România sunt planificați a fi relocați din Turcia 100 de refugiați, iar selecția lor va fi făcută pe baza legăturilor cu România. Sunt persoane din România care au rude în Turcia, sirieni, și care fac demersurile pentru a-i aduce aici. Deci comunitatea locală din acest punct de vedere este pilonul care face posibilă aducerea în România din Turcia a celor care se încadrează pentru primirea protecției internaționale. Există o cooperare foarte strânsă din acest punct de vedere între comunitatea de străini din România și persoanele care ar trebui să vină. Și în trecut am observat o mobilizare a comunităților, mai ales a comunității arabe, pentru persoane care urmau să vină în România sau care au sosit deja. Se mobilizează financiar, dar mai important decât resursa financiară este resursa de informație. Sunt irakieni sau afgani care au venit în România. Noi încercăm să le explicăm cu ce se respiră această țară, însă informația este cu totul altfel asimilată atunci când vine de la un compatriot care locuiește în România de 10-15 ani. Din acest punct de vedere este foarte important rolul acestor mediatori interculturali – ei cunosc și România și realitățile țării din care acei oameni vin. Ei sunt o punte foarte importantă pentru acești oameni care ajung în România.

Reporter: Putem vorbi de un profil al migranților sau al refugiaților?

C.B.: Profilul migranților care ajung în România și caută formă de protecție... Gândiți-vă că pot fi eu sau puteți fi dumneavoastră în situația în care trebuie să fugim de un pericol, trebuie să fugim de un război, trebuie să fugim de bombe. În aceste cazuri nu vorbim despre un profil anume, despre o educație anume. Sunt pur si simplu oameni pe care îi putem vedea în jurul nostru și care la un moment dat trebuie să fugă. Sunt oameni cu educație superioară sau sunt oameni cu educație medie. Sunt oameni săraci și sunt oameni bogați. Nu există un profil anume. Sunt oameni care la un anumit moment au trebuit să fugă de un război, au trebuit să fugă de un pericol. Dacă erau singuri au plecat singuri, dacă aveau familie au plecat cu familia. Nu trebuie să gândim în termenii unui profil. Ne uităm în jurul nostru, vedem ce oameni avem în jurul nostru și aceia sunt oamenii care pot fi la un moment dat refugiați. Dacă mâine în România ar izbucni o problemă cu toții am căuta un mediu sigur. Deci cu toții la un moment dat putem fi acei posibili refugiați pe care îi vedem la televizor și de care auzim.

Pot fi oameni singuri sau cu familie. Ei fug de un pericol, un război – o teamă îi duce într-o altă parte. Odată ajunși în România, integrarea lor poate fi mai simplă, poate fi mai dificilă. Pentru oameni mai în vârstă e mai dificil să înveți o limbă, o cultură, să te adaptezi. Pentru copii este altceva. Copii vor învăța foarte rapid limba română, se vor integra mai rapid în mediul în care au ajuns și pot deveni ei înșiși o punte între părinți și cultura noastră. Părintele va fi ancorat în țara lui, în niște tradiții, obiceiuri, pe care la o anumită vârstă va fi mult mai greu să le schimbi, însă copilul este ca un burete care absoarbe, care învață. El va fi o punte de legătură.

Photogallery: International Organisation for Migration

#1/

Cătălin Bercaru, International Organisation for Migration, Romania

Cătălin Bercaru, Organizația Internațională pentru Migrație, România

Proiectul nostru

Ruta pe care refugiații curg din Siria spre Europa nu s-a închis după vârful din anul 2015. Doar numărul celor care ajung în Vestul bogat și plin de oportunități a scăzut, după ce traseul s-a îngreunat mult față de conjunctura favorabilă din urmă cu un an și ceva.

Unele state și-au închis, practic, granițele, forțând valul de oameni sa le ocolească sau blocând pur si simplu drumul lor spre visul european.

Ajutarea refugiaților este în continuare o problemă pentru statele sărace din regiune, care nu au suficiente resurse pentru a-i găzdui și care s-au trezit, peste noapte, cu mii de oameni vulnerabili pentru care trebuie să asigure condiții minime de viață.

EurActiv România a documentat cu sprijinul financiar oferit de German Marshall Fund – Black Sea Trust, dificultățile și tragediile imigranților și refugiaților mai vechi sau mai noi din Orientul Mijlociu care bat la poarta Europei. Ne-am uitat mai atent la provocările cu care se confruntă, dar și la oportunitățile pe care le pot accesa pentru a-și reface viața, la povești de groază despre modul în care oamenii au scăpat de la moarte și la exemple formidabile de compasiune, la prejudecăți înșelătoare și neînțelegeri ce privesc realitățile zilnice și la cazuri extraordinare de integrare.