În vreme ce tragediile provocate de războiul din Siria continuă, lumea rămâne deconectată de la situația reală a refugiaților care fug din Orientul Mijlociu, termenii folosiți pentru a descrie ceea ce se întâmplă aducând mai mult confuzie decât claritate.

Eduardo Yrezabal este reprezentantul UNHCR în România. La începutul acestui an, a răspuns întrebărilor echipei EurActiv.ro în cadrul unui interviu despre refugiații din Orientul Mijlociu care vin în Europa, limbajul și termenii folosiți pentru a descrie situația lor și activitățile curente desfășurate pentru sprijinirea lor.

Reporter: Au fost foarte multe discuții despre criza refugiaților din Europa. Cum vedeți dumneavoastră ceea ce s-a întâmplat?

E.Y.: Când aud de o criză a refugiaților în Europa, zâmbesc întotdeauna deoarece am lucrat în Orientul Mijlociu înainte. Iar Libanul este un exemplu evident – o țară cu o populație de patru milioane de locuitori care găzduiește un milion de refugiați. Asta putem numi o criză a refugiaților. Este echivalentul a 25% din populația Libanului. Ne putem imagina la ce tensiuni sunt supuse serviciile publice din Liban. Vă puteți gândi la școli, la spitale, ba chiar și la servicii private, la mâncare, la accesul la apă și sisteme de canalizare etc. Când vorbim de Europa, cifrele nu sunt comparabile. Din cele aproximativ 61 de milioane de persoane strămutate în lume, Europa găzduiește doar 6%. Un întreg continent găzduiește mai puțini refugiați decât o țară mică precum Libanul. Trebuie să punem lucrurile în perspectivă. Cred că ceea ce a speriat populația europeană, și mai ales politicienii, a fost numărul mare – numărul relativ mare – de oameni care au venit într-un timp foarte scurt. Lucru care a prins, într-adevăr, pe toată lumea pe picior greșit.

Reporter: Ar fi bine să clarificăm termenii conversației. Ce înseamnă migrant, refugiat, relocare și reinstalare?

E.Y.: Uneori, oamenii vorbesc de refugiați și migranți ca și cum ar fi același lucru. Singurul lucru pe care migranții și refugiații îl au în comun este faptul că sunt în mișcare. Sunt oameni care se mișcă, au plecat în altă parte. Ceea ce îi diferențiază este motivul, de ce au plecat. Refugiații sunt oameni care trebuie să-și părăsească țara pentru că au nevoie de protecție în fața persecuțiilor sau pentru că un conflict din țara lor le pune viața în pericol. Un migrant este o persoană care părăsește o țară în căutarea unei vieți mai bune, dar el sau ea o fac voluntar. Ei pleacă voluntar din țara lor și se pot întoarce oricând, în timp ce refugiații nu se pot întoarce pentru că viața le-ar fi primejduită. De aceea, refugiații au un statut special în legislația internațională, dar și în cea locală. Atât migranții, cât și refugiații sunt ființe umane și drepturile lor trebuie respectate.

Despre relocare și reinstalare. Ce au în comun? Ambele sunt mecanisme de solidaritate... Mulți oameni vorbesc de împărțirea poverii. Mie nu-mi place expresia, prefer să vorbesc de împărțirea responsabilității. Mecanismul de relocare intra-european este un instrument care a fost creat de Uniunea Europeană pentru a sprijini acele state care sunt în prima linie de primire a solicitanților de azil. În mod clar, în Europa a fost Grecia iar acum Italia primește cel mai mare număr de refugiați. Drept urmare, restul țărilor UE au fost de acord să stabilească un mecanism pentru a distribui unii dintre solicitanții de azil în alte state din Uniune, care pot analiza cererile și decide ce protecție le pot acorda. Reinstalarea este destinată refugiaților care locuiesc sau au primit la început o formă de protecție în țări care nu le mai pot oferi această protecție într-o manieră sustenabilă. Fie pentru că situația politică din țara respectivă este la fel de complicată din cauza propriilor conflicte interne, fie din cauză că numărul mare de refugiați aflați acolo face imposibilă integrarea lor. Am oferit mai devreme exemplul Libanului, dar sunt și alte exemple care pot fi menționate. Prin acest mecanism de reinstalare, alte țări acceptă să integreze și să ofere protecție refugiaților care au fost inițial găzduiți de o primă țară care a oferit azil, dar care nu este în poziția de a oferi protecție susținută și oportunități de integrare refugiaților.

Reporter: Cum a răspuns UNHCR în România la situația din 2015? A fost nevoie să vă revizuiți activitățile?

E.Y.: Operațiunile noastre nu s-au schimbat atât de mult. Au fost unele mici modificări și vă explic de ce. Nu a trebuit să operăm schimbări aici, în România, deoarece România nu a fost afectată de mișcări masive de populație. Ce am încercat să facem în ultimii doi ani a fost să lucrăm cu autoritățile la ceea ce noi numim pregătirea și planificarea de urgență – cu alte cuvinte, chiar dacă România nu a fost afectată de mișcări de mase mari de oameni, nimic nu împiedică o astfel de mișcare pe viitor. Am discutat cu autoritățile: „Să vedem care sunt planurile pentru situații de urgență și de ce asistență ați avea nevoie în cazul în care începeți să primiți un număr mare de persoane și, de asemenea, să ne pregătim pentru a nu fi surprinși nepregătiți”. Asta a fost principala noastră activitate legată de criza refugiaților, dar trebuie să spun că nu UNHCR face planificarea. Autoritățile guvernamentale își pregătesc propriile planuri, iar UNHCR oferă asistență tehnică pentru construirea acestor planuri.

Dar ceva s-a schimbat dramatic în România, și nu numai în România, în toată Europa – din Spania, din Portugalia, până în Europa de Est – din cauza lecțiilor învățate în urma valurilor de oameni veniți în 2015 și 2016. În mod tradițional, chiar dacă ne imaginăm că Uniunea Europeană este un mediu foarte armonizat, există aceste tipare de gândire, nu numai în rândul populației, dar chiar și în rândul autorităților, a guvernelor, că putem împărți țările europene în țări de tranzit și de destinație. În România era foarte clară această mentalitate că este o țară de tranzit. România a primit cu generozitate refugiații, le-a procesat cererile, a oferit protecție celor considerați de autorități că merită această protecție, le-a oferit documente, asistență. Dar atât în mintea autorităților, cât și în a populației, a societății civile, a rămas ideea că acești oameni nu vor rămâne aici, ci vor pleca mai departe, pentru că vor să ajungă în țări precum Germania, Suedia, Norvegia etc.

Cu toate acestea, după această criză de management – să o numim o criză de management – a fost evident că un sistem de azil comun, care este obiectivul Uniunii Europene, nu poate să facă distincția între țări destinații și țări de tranzit. Toate statele membre UE trebuie privite drept destinații și de aceea au apărut toate aceste mecanisme de cooperare, împărțire a eforturilor, ajutoare pentru Grecia, pentru Italia. Germania a fost foarte generoasă, dar poate ajuta doar până la un punct. La fel și alte țări, ca Suedia. Astfel că toate guvernele și, cred eu, Comisia Europeană, și desigur UNHCR, susțin asta, spunând: „Nu putem face distincția între țări de tranzit și țări de destinație. Toate statele trebuie pregătite pentru a fi destinație”. Și aici a fost nevoie de o ușoară reorientare a muncii noastre, în România, dar și în alte state din regiune. Am întărit ceea ce noi numim programe de integrare. Refugiații pot dobândi documente, pot primi asistență, pot primi adăpost, dar, dacă la final nu pot susține o viață normală în țara de reședință, această protecție își pierde sensul. Protecție înseamnă a da unui refugiat oportunitatea unei vieți obișnuite. Ce implică lucrul acesta? Învățarea limbii, accesul la piața muncii, formare profesională, acces la educație, acces la o locuință. Și lucrăm cu autoritățile în această direcție. Nu putem face peste noapte tot ce este necesar. Integrarea este un proces foarte complex.

Reporter: Cu ce instituiții și organizații colaborați?

E.Y.: Avem relații bune de colaborare cu Inspectoratul General pentru Imigrări și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. Autoritățile, la rândul lor, colaborează strâns cu ONG-uri care implementează programe de asistență pentru refugiați. Sunt o serie de organizați care lucrează acum pentru îmbunătățirea șanselor de integrare și toate acestea sunt coordonate la nivel central de Ministerul Afacerilor Interne, mai precis de Inspectoratul General pentru Imigrări. Dar trebuie și noi să ne extindem, iar aceasta este una din temele pe care le analizăm împreună cu guvernul. Integrarea trebuie făcută la nivelul comunităților, la nivel local. Astfel, este important să implicăm autoritățile locale, dar și populația orașelor, cartierelor. Integrarea nu poate avea loc izolat.

Reporter: Care sunt provocările cărora trebuie să le facă față refugiații în România, observate în activitatea organizației dumneavoastră? Ați întâlnit probleme precum discursuri instigatoare la ură, rasism?

E.Y.: Nu pot să spun că în România există un nivel ridicat al discursului instigator la ură, dar dacă aș spune că nu există de loc, nu aș fi sincer. Desigur există exemple de... Nu i-aș spune discurs instigator la ură. Este mai degrabă vorba de neîncredere. Dar cred că aceste exemple de neîncredere au fost provocate de ceea ce eu numesc efectul de breaking news – nu al lucrurilor care au avut loc în România, ci al celor care au avut loc în alte părți. Fără îndoială, evenimentele oribile, ceea ce s-a întâmplat la Paris, Bruxelles, și mai recent în Berlin, în timpul Crăciunului... Toate lucrurile acestea sunt arătate la televizor și... Îmi pare rău că spun lucrul acesta... Nu vreau să dau vina pe jurnaliști. Jurnaliștii fac o treabă excelentă în ceea ce privește informarea opiniei publice, dar câteodată limbajul folosit este lipsit de acuratețe. Există tendința de a numi „refugiați” oameni care nu sunt refugiați, care sunt altceva, dar nu refugiați. Ei pot fi străini care trăiesc acolo în mod legal, dar nu sunt neapărat refugiați. Dar există tendința de a-i numi pe toți refugiați, iar acest lucru provoacă un efect pervers în ceea ce privește... Opinia publică aseamănă refugiații cu infractori, teroriști și alte categorii, când se poate demonstra foarte ușor, statistic, că majoritatea celor responsabili pentru aceste evenimente oribile nu au legătură cu refugiații.

O altă provocare pe care refugiații din Orientul Mijlociu dar și cei din alte regiuni ale lumii o înfruntă este... Și în România, în particular... Cred că trebuie să lucrăm mai mult pentru a ajuta populația, comunitățile, comunitățile locale, să cunoască mai multe despre cine sunt refugiații.

Ceva este foarte interesant. În 2016, am efectuat o evaluare cu ajutorul refugiaților și solicitanților de azil, în diferite zone ale României. I-am întrebat care sunt principalele dificultăți, principalele provocări și mulți dintre ei ne-au vorbit despre învățarea limbii, angajare, salariile mici din România. Pentru mine a fost remarcabil că nimeni nu s-a plâns de atitudini negative din partea populației. Când i-am întrebat despre lucrul acesta, ne-au spus ca nu au probleme. Însă analiza mea asupra acestui fapt nu este că oamenii se comportă foarte frumos cu refugiații. Analiza mea este că, în România, populațiile locale și refugiații interacționează foarte rar. Nu se cunosc. Refugiații nu se intersectează cu cei din populația locală, iar cei din urmă nu sunt deranjați. Așa încât, unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facem, dacă vrem să îmbunătățim oportunitățile de integrare, este să-i ajutăm pe oameni să afle mai multe despre refugiați – cine sunt, de ce au venit aici, care sunt principalele lor probleme, principalele griji. Am impresia că nu există înțelegere între cele două părți, pur și simplu pentru că nu se cunosc.

Reporter: Una dintre ideile pe care am vrut să le explorăm în proiectul nostru a fost să întâlnim imigranți din Orientul Mijlociu stabiliți de mai mult timp în România și să documentăm integrarea acestora pentru a oferi publicului o idee privind rezultatele potențial pozitive ale integrării celor din valul actual de refugiați.

E.Y.: Nu suntem buni la aflarea acestor date. Nu vreau să spun... Nu este vina UNHCR. Este o vină colectivă. Guvernul nu are un istoric bun la urmărirea acestor informații. Societatea civilă nu s-a gândit că ar putea fi o temă interesantă. UNHCR a lucrat doar la dezvoltarea unor capacități ale autorităților care să le permită să facă față solicitanților de azil și refugiaților. Cred serios că nimeni nu are astfel de date care ar permite o analiză foarte utilă în această privință. Fără îndoială, au fost mișcări migratoare. România a „exportat” imigranți, dar, în trecut, România a și atras imigranți. Îmi amintesc că înainte de 1989 veneau mulți oameni din Orientul Mijlociu în România pentru studii, inclusiv din Siria, dar și din alte țări din regiune. Unii dintre ei au decis să rămână în România, au început să muncească aici, și-au format familii și sunt complet integrați și duc o viață obișnuită. Unii dintre acești oameni – nu pot evalua câți – sunt interesați să ajute acest nou val de oameni din Siria și din alte țări din Orientul Milociu care vin în România. Dar nu e ceva organizat, ci mai degrabă sunt persoane care se adresează autorităților, ONG-urilor sau UNHCR cu întrebarea: „Cum pot ajuta?” Dar nu este o activitate bine organizată. Și acesta este unul dintre subiectele pe care le discutăm cu autoritățile și cu societatea civilă, anume faptul că istoria ne-a arătat că suportul comunității – mă refer la comunitățile care au provenit din aceeași țară – este un factor cheie al unei integrări de succes. Am văzut asta în state precum Canada sau SUA, dar și în Europa, în țări ca Suedia, Norvegia, care au primit un număr mare de refugiați și migranți. Acele comunități au un rol cheie în a-i ajuta cu lucrurile de bază.

Reporter: Care sunt prioritățile UNHCR în 2017?

E.Y.: Principala noastră prioritate este să lucrăm în direcția creșterii oportunităților de integrare, astfel încât România să le ofere refugiaților un sistem de protecție semnificativ. Dar pentru asta trebuie lucrat pe mai multe aspecte: atitudinea opiniei publice, implicarea sectorului privat, implicarea primăriilor, a instituțiilor academice.

Este un lucru care poate este ridicol, dar se petrece în prezent. Guvernul României sprijină refugiații să învețe limba română, ceea ce este un prim pas spre integrare. Totuși, sistemul este construit fără a ține cont de momentul în care refugiații ajung în țară sau când ar putea să ajungă. Ei nu vin neapărat în septembrie, când începe anul școlar. Acestea sunt genul de teme pe care le lucrăm împreună cu autoritățile – cum să facem sistemul ceva mai flexibil și mai adaptat nevoilor specifice ale refugiaților.

Opinia publică, cum spuneam... Comunitățile gazdă și refugiații interacționează puțin. Cum ne putem aștepta ca aceste comunități să accepte oameni pe care nu îi cunosc? Și invers, cum putem spera ca refugiații să se bazeze mai mult pe suportul primit din partea comunităților?

Deci, acestea sunt probleme importante pentru procesul de integrare și sigur că vom continua să lucrăm, să monitorizăm sistemul de azil, să oferim asistență tehnică autorităților, astfel încât acestea să ia decizii corecte și eficiente. În paranteză fie spus, chiar trebuie să felicit guvernul român. Sistemul de azil, procedurile funcționează foarte bine în România. Un aplicant pentru azil va primi o decizie în două luni aici, în timp ce în majoritatea țărilor, azilanții pot aștepta ani de zile pentru ca solicitările lor să fie soluționate. Sigur, vorbim de cifre mult mai mici de solicitanți de azil care vin în România, astfel că o durată mai mică poate fi obținută. Dar este foarte important pentru o persoană, din punct de vedere psihologic, să primească un răspuns de la autorități cu privire la cum va fi primit, pentru că este o primă indicație a dorinței respectivei țări de a-i oferi protecție.

Și vom continua să lucrăm cu autoritățile, cu autoritățile vamale, cu poliția de frontieră. Acestea sunt în prima linie și au din când în când nevoie de asistență tehnică pentru a putea identifica și distinge cine este migrant, cine este refugiat, cine ar putea deveni un refugiat etc.

Reporter: Despre ce e vorba în campania pentru refugiați?

E.Y.: Este o campanie pe care o apreciez foarte mult, pentru că are un mesaj foarte clar, declară ceea ce este evident, nu reinventează ceva.

YouTube/ United Nations High Commissioner for Refugees (UNHCR)/ #WithRefugees 2016

Mai multe informații despre campanie pot fi citite pe pagina oficială.

Campania este construită în jurul a trei nevoi de bază ale refugiaților. Prima nevoie este că toți copiii refugiați ar trebui să primească o educație. De ce? Pentru că 50% dintre refugiații din întreaga lume sunt copii. Pentru mine, când eram mai implicat în programul de asistență pentru refugiați sirieni în țări ca Iordania și Liban, a fost foarte trist să văd că vom pierde o generație. Adică o generație de tineri refugiați care nu va avea acces la educație – aceea era o generație pe care am fi putut să o pierdem. Din fericire, lucrurile au fost îmbunătățite și guvernul și comunitatea internațională au făcut multe eforturi pentru a asigura accesul refugiaților sirieni la educație. Dar refugiații sirieni nu sunt singurii refugiați din lume. Există în continuare mulți refugiați care au probleme în ceea ce privește accesul la educație.

Al doilea mesaj este că fiecare familie are nevoie de un loc unde să ducă o viață sigură. Lucrul acesta poate fi înțeles în două feluri. Poate fi înțeles în sensul că toate familiile de refugiați trebuie să primească protecție în alte țări, dar mai poate fi înțeles în sensul că fiecare familie are nevoie de un acoperiș sub care să trăiască. Prin urmare, este vorba despre o combinație între dreptul la azil și dreptul de a avea un loc decent, un acoperiș, care să adăpostească familia.

Apoi, al treilea mesaj este că fiecare refugiat are nevoie să muncească sau să învețe aptitudini pentru a accesa piața forței de muncă. Lucrul acesta îl repet foarte des în România... Un refugiat nu vrea să primească milă. Un refugiat nu vrea să primească bani de buzunar. Un refugiat vrea să aibă mijloacele pentru a se susține și pentru a-și susține familia. Vor să fie persoane normale. Nu vor să fie numiți refugiați. Vor să fie vecini normali în orice cartier dintr-un oraș sau sat din România.

Înainte să lucrez în România, am lucrat în Asia Centrală, în Kazahstan, și am avut la un moment dat un tânăr refugiat din Afganistan care a venit la mine cu o listă lungă de probleme și de plângeri. Mi-a vorbit despre multe lucruri și eu i-am spus: „În regulă, ai o listă foarte lungă, dar dacă ar fi să alegi o problemă în care crezi că as putea sa te ajut eu sau UNHCR, care ar fi aceea?” Mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată. S-a gândit și mi-a zis: „Știi, ce vreau este să devin plătitor de taxe.” „Plătitor de taxe? De ce ai vrea lucrul acesta? Nimeni nu vrea să plătească taxe”, i-am răspuns eu. „Dacă ar trebui să plătesc taxe, ar însemna că am un salariu. Dacă am un salariu înseamnă că am un loc de muncă și pot să-mi întrețin familia și nu mai trebuie să vin la tine să mă plâng”, mi-a zis el. Atunci m-am gândit că situația reflectă foarte bine ceea ce își doresc refugiații. Ei își doresc o viață normală, chiar și să devină plătitori de taxe – ceva ce nimeni nu își dorește, dar a plăti taxe este un semn de normalitate.

Photogallery: UNHCR Romania

#1/

Eduardo Yrezabal - UNHCR representative in Romania

Eduardo Yrezabal - reprezentantul UNHCR în România

Proiectul nostru

Ruta pe care refugiații curg din Siria spre Europa nu s-a închis după vârful din anul 2015. Doar numărul celor care ajung în Vestul bogat și plin de oportunități a scăzut, după ce traseul s-a îngreunat mult față de conjunctura favorabilă din urmă cu un an și ceva.

Unele state și-au închis, practic, granițele, forțând valul de oameni sa le ocolească sau blocând pur si simplu drumul lor spre visul european.

Ajutarea refugiaților este în continuare o problemă pentru statele sărace din regiune, care nu au suficiente resurse pentru a-i găzdui și care s-au trezit, peste noapte, cu mii de oameni vulnerabili pentru care trebuie să asigure condiții minime de viață.

EurActiv România a documentat cu sprijinul financiar oferit de German Marshall Fund – Black Sea Trust, dificultățile și tragediile imigranților și refugiaților mai vechi sau mai noi din Orientul Mijlociu care bat la poarta Europei. Ne-am uitat mai atent la provocările cu care se confruntă, dar și la oportunitățile pe care le pot accesa pentru a-și reface viața, la povești de groază despre modul în care oamenii au scăpat de la moarte și la exemple formidabile de compasiune, la prejudecăți înșelătoare și neînțelegeri ce privesc realitățile zilnice și la cazuri extraordinare de integrare.